Paracelsus - just another ordinary life

Vrem timp, vrem joaca si iubire, vrem si netimp, si amintire, vrem ieftin tot ce este scump, vrem sa uitam tot ce e plumb. Vrem sa zburam, si tot mai vrem, nu avem timp sa incetam.

Delicatul mecanism intrinsec al memoriei, usor abatut dupa drumul gloriei intervine afabil in conflicte interurbane, preschimbat de aspecte mult prea umane.

Adorm in noaptea dintre ani. Visez la ziua cea dintai, uitasem iarna undeva, pierduta printre brazi si crai. A mai trecut inca un an, a inceput o noua era. Privesc in urma, inapoi observ multimea cum mai spera. Asa am fost si eu odata, in alta noapte rasarind acum nimic nu mai arata ce-altadat' aveam in gand.

Atentia ei e capturata in stralucirea unei idei, ori de orice altceva, mai stralucitor decat un fulg de nea. Capcanele ideale contin zeci de petale ale unui trandafir rozaliu, si poate un diamant, un rubin, nu stiu. Mintea ei e mai enigmatica decat Mona Lisa. Mai indirecta decat turnul din Pisa. Dar cu toate astea, indiferent ce faci, nu ai cum sa nu o placi.

Atinge-ma si aprinde-mi lumina a zeci de mii de sori in intunericul vietii anoste, cu amintirea unei foste mandrii, hartii sau a altei existente, prezente uitate, amestecate cu albul stralucitor al unui covor de lana, cadana cu parul ca noaptea, acum vreau din nou sa iti aud soapta.

Simtim cu totii ca am putea fi mult mai mult decat ceea ce suntem acum. Exista un foc ascuns, un potential gata sa erupa, maiestuos si fierbinte. De cate ori nu ne-am gandit ca suntem destinati sa facem lucruri marete, idei crete ne umbla prin minte, gandul minte, inima sopteste si aprinde focul acesta e locul si timpul in care ne vom indeplini destinul. Vom straluci mai puternic decat o stea. Da.

Spinul ascuns printre petalele rozei, ii fu profresor de data aceasta. Napasta e intotdeauna ascunsa invelita in miere, ferita de stele, pitita printre gandurile mele.

Social, dar echidistant, incercand sa fim maleabili, incapabili de un refuz, cioplind un harbuz, sau poate dovleac, nu, nu am mai mincat de mult spanac. Dar ideea ar fi, dragi copii, atunci cand te astept sa vii, sa cucerim campii, si dealuri, si valuri, si voaluri de matase, impletite cate sase, sau sapte, ascuntand soapte de nu-ma-uita. din vremea mea, sau a altcuiva, intr-o doara, la ceas de seara.

Imposibilitatea de a trai aceasta clipa perfecta la nesfarsit imi da de gandit, dar una peste alta, timpul si clipa, si clipul, si tipa, toate acestea se amesteca intr-un instantaneu caleidoscop.

Casuta din copac, desi fragila, rezistase cu succes furtunilor de idei pe care tanara posesoare le impartea generoasa cu intreaga comunitate, desi avea imunitate construita de-a lungul timpului, la poalele Olimpului.

Cum se mai invarte roata, inainte si-napoi, cum eram noi amundoi, si radeam langa un dinte, nu de minte, de dinozaur, aveam o platosa de aur, si un pumnal persan, gasit pe maidan, cu un filigran de electrum, pe langa drum, alergam, cu greutati la glezne, in cetati, faceam poze la apus. Anii s-au dus, dar caldura a ramas. Am mai facut un pas.

Inconjurati de conveniente, dincolo de aparente, ne conformam unei societati elitiste, oarecum baptiste, ascunsi dupa batiste, fulare si masti anonime. Avem gandurile prea-pline, si inimile oarecum goale, se pare.

In mijlocul conflictului personalitatea se forjeaza asemeni unei sabii de Damasc, Dar pana la urma chiar si aceasta, nu este cu nimic mai mult decat un inconvenient in drumul spre propria lumina interioara. Lumina pe care noi trebuie sa o scoatem din interior si sa o oferim lumii intregi drept ofranda.

Pe o aripa a dragonului meu preferat, infrunt vantul diminetii. Frigul ma trezeste la viata, frigul imi e prieten, adunandu-mi gandurile unul cate unul. In lumina rasaritului, ma gandesc la infinit si zambesc.

Atunci cand iti intorc spatele, aminteste-ti ca drumul ne asteapta, stii cum am urcat treapta cu treapta intregul munte, netrebnica punte pe care faceai echilibristica tinand egoismul in mana stanga, saracul, era gata sa planga, si unitatea in mana dreapta, inima ta inca asteapta sa o inveti ca nu totul doare, ca uneori te poti praji la soare, chiar daca nu ti-ai aduc mancare pentru veverite.

Sunetul rasuna adanc in suflet, inima trezita se inalta la cer, tiuitul magic face sa dispara si ultimul gand, ce mare mister!

Timpul dispare, timpul apare, timpul se contracta, Boa constrictor, strangand cu putere, trupul obosit, timpul apasa, timpul ne lasa sa ne gandim la viata intreaga, o intreaga viata, ce mai povata, pretuieste timpul, restul e nimic.

Ma ascund in mine insumi, ma retrag din lumea-ntreaga. Las copii sa aleaga de pe lista cu minuni. Stiu atatia oameni buni, toti plecati ca sa culeaga, strabatura lumea-ntreaga, revenind in sapte luni. Sapte stele cucuiete, sapte lupi pe inserat. Sapte fructe de mancat, si vreo trei perechi de ghete.

Ma invart in spirale de fum negru-straveziu, si numai eu stiu cum sa dispar in noapte. Aud niste soapte, in mari departari, Sunt ca niste cantari, Ce dispar ca niste flori galbene cu alb, musetel, rochita randunicii, curajul e intotdeauna absenta fricii. Iar noi, noi ne credem nemuritori, fara sa stim ca am murit de-atatea ori.

Castigandu-ti painea cu sudoarea fruntii, muncind toata viata, pana-n ziua nuntii cu un Soare si o Luna, cu o idee nebuna, cum ca ar trebui sa dormi suficient de mult, ca sa fii treaz tot timpul.

Ne reintoarcem la gandul de ieri, uitasem ca exista asemenea placeri pe care pielea ta nu le va suporta, desi pana e alba, iar rasul cristalin, iscat ca din senin, umpluse-ntreaga casa, era pe la amiaza, lumea era la munca, iar noi priveam o punga transparenta, batuta de vant, cum poate nu mai vezi nicicand pe Pamant.

Se zice ca uneori este nevoie sa strabati intreaga lume, pentru a aprecia cu adevarat locul in care ai vazut pentru prima oara lumina zilei. Mitul eternei reintoarceri, or poate doar amintirea unui timp in care viata era perfecta, asa cum este copilaria fiecaruia dintre noi, indiferent de greutatile ei, totul este de fapt ascund in modul in care inveti sa privesti totul cu ochi de copil, ca si cum ai vedea pentru prima oara. Acesta este motivul pentru care uneori strabati o lume intreaga, iar odata ce ai invatat sa vezi fara sa judeci sau sa emiti prejudecati, lumea se schimba pentru totdeauna. Traiesti in ea, dar numai pentru a vedea miracole la fiecare pas, sclipiri ale frumusetii eterne sau perene, aflate acolo doar pentru ochii tai. Ceilalti vor trece nepasatori, cu gandul la calatorii pe care nu le vor face nicicand, sau la un timp in care vor fi fericiti. Si in tot acest timp, fericirea si minunea de a fi este acolo, langa tine, la o aruncatura de bat. Dar tu nu o vezi. Ochii tai...

Scufundat intr-un ocean fara de sfarsit, intre gandurile de ieri si cele de maine, fara a te mai gandi la paine, munca sau somnul pierdut, termina ce ai inceput, incremenit pentru totdeauna, cel mai mare nebun, in lumea lui Aici si Acum.

Inot impotriva timpului, care alearga cu inversunare, desi eu, calare pe un pursange arab, incep sa castig teren, mai ceva ca un tren, iar trena ta era alba, transparenta, stateam amundoi de vorba la un ceai de menta si fragi si mure, inca nu puteam sa cred ca ai iesit din padure, imbracata doar cu patru din cele sapte voaluri, ai facut valuri, ai ametit audienta, incepusem sa imi schimb frecventa cu care inima imi bate de obicei, apoi ai disparut in goana dupa idei. A fost o poveste destul de buna, pentru acest sfarsit de spatamana.

Albastra umbrela a unei flori de liliac ce isi intinde aripile si zboara in noapte, eu o priveam prin ochii tai, si ma gandeam la trei vrajite soapte. Tu ai pasit pe valuri ca si cum ar fi drum, ai alergat pe lacuri, lasand in urma scrum. Privirea ta de foc mi-atinse inima, loc interzis iar sarutarea ta m-a si trezit din vis. Ai disparut in noapte, ascunsa intre pini, am alergat in graba, nu vreau sa mai suspini.

In mijlocul acelei flori de lotus  rubinii erai chiar tu dansand  ca-n alte dati. Iar raul murmurand de-atitea vieti uitate inlauntrul unui gand, isi tot vedea de drum, iar tu inveti ce-nseamna ca sa uiti, tot asteptand.

Am privit in ochii Meduzei, inima i-a impietrit. Am luat aripile lui Daedalus, Soarele s-a stins ca un bulgare de nea in miezul verii. Perii inflorisera in luna mai. Mai incolo nu-i bai daca am invatat saritura broastei pe asfaltul fierbinte. Copii fara minte se joaca de-a v-ati ascunselea cu viata. Iar Luna Isi impleteste cununa pitita dupa nori. In zori, o sa imi beau cana de ceai, o sa las in urma luna mai, si alte vise despre inocenta, si imi voi anunta prezenta la locul de munca. Curca, nurca, Dropie si strut. Iar aterizez din lac in put.

Universul ca o roata, se invarte toata in sensul acelor de ceas. Dar am ramas pentru o luna plina, intr-o lume straina, in care ceasul mergea invers. Si cu toate aceste iregularitati, timpul mergea tot inainte.

Probabil ca si cei din vechime considerau ca corpul e doar o haina, iar noi trebuie sa incetam sa acordam atentie hainii, si sa ne concentram asupra celui care o poarta. Si poate ca aceasta haina era doar un vesmant temporar, lasat in urma atunci cand sufletul pleaca. Ce este sufletul? Oare ce vor sa celebreze toti acesti oameni de Halloween? Sa fie oare aceeasi sarbatoare cu acelasi sens ca mai demult? Sau a devenit doar ceva comercial, desacralizat, un simplu motiv de petrecere cu costume sinistre? Schimbarea a avut loc acum mai mult sau mai putin de 100 de ani, cand totul a devenit o joaca, asemeni copiilor care se joaca de-a fantomele in speranta ca isi vor indeparta frica de necunoscut. A fost pervertit scopul initial, iar ritualurile s-au pierdut in negura timpurilor. Halloween, ce gluma buna! Apropo, voi stiti de unde vine Craciunul?

Ia-ma in brate, pentru a cata oara, mergem pe sfoara, intre doi zgarie-nori, doua trei ciori ne privesc mirate, ia uite-te frate la astia doi. Iar noi zambind complice, ne ghemuim intre Luna si doua stele, ne uitam la ele. Ea ma saruta, cam de o suta de ori mai repede inima imi bate, ma intind pe spate, ii simt caldura, dar focul aprins in mine inca se tine de glume, imi spune, pe nume, cu soapte mai dulci decat buzele ei.

Pe numele lui Quetzaqoatl, primul dintre cei vesnici, ascuns dupa Soare, cu Luna in spinare, aratand putin a robot, inventatorul cartii de tarot, a catorva limbaje si trei feluri de a scrie, chiar daca nu pe hartie, fara a folosi nici o vrajitorie. Asta da meserie!

Cnad mintea se agata obsesiv de un concept, tanjim dupa el asemeni gustuli dulce, exista o atractie nedefinita, produsa de magnetica putere a gandului focalizat incontinuu spre obiectul obsesiei. Pentru a indeparta aceasta problema, mintea noastra trebuie sa fie directionata spre un alt obiect, antrenandu-ne in a-l programa ca viitor punct de reper al unei virtuale noi obsesii sau obisnuinte. Poate fi exterior (sunetul valurilor) sau interior (bataile inimii sau zgomotul produs de respiratie). Perseverand de-a lungul unui interval de timp necesar schimbarii, chiar daca nu suntem la malul marii.

Ariciul scoase nasul precaut de sub tufisul unde se ascunsese, si se apropie cu bagare de seama de farfuriuta cu mancare. Chiar asa, stiai ca langa mancare de caini si pisici poti gasi si mancare pentru arici? Eu nu stiam. Acum il priveam atent, ma privea si el pe mine, dar eu incremenisem si imi ziceam in gand: Sunt ca o stanca, sunt ca o stanca!. El a trecut pe langa mine, tarand farfuria dupa doua cutii pline cu pamant. O ora mai tarziu inca il vedeam mancand.

Cer senin, albastru ultramarin, valurile ideilor imi tulbura pacea mintii. Dintii sunt mai sensibili decat doi copii teribili ai marilor orase. Sau poate printre case a inceput sa bata un vant rece de iarna, in cana toarna cacaoa cu lapte, suntem gata sa trecem la fapte.

Furnicile treceau aliniate, in goana dupa-acele aruncate bucati de paine si alte firimituri, tu nu stiai cum sa le inconjuri cu picaturile de ulei de menta, si alte remedii de data recenta. Furnicile treceau chiar prin bucatarie, sapasera prin zid ca prin hartie, aveai in gand ca sa chemam expertul, cu toate ca era de-a dreptul amuzant, in goana noastra dupa carburant. In noaptea urmatoare era luna plina, vedeai si pestii in acea lumina, iar fluturii fugeau spre felinar. Degeaba l-am pitit dupa hambar, se pare ca-l avea pe vino-ncoace, in goana noastra dupa tepi si ace, desi am fi putut face si pace, ca doi puiuti scapati de prin gaoace.

Printre dealuri am privit apusul, printre ganduri, am iubit nespusul, spiridusul de serviciu, era ascuns in caliciul unui crin, ma tot vrajea cu cer senin, cu un destin de cotofana, cu doua nopti dormite-n vama. Iar eu, cam ireventios, i-am spus ca sunt cam sperios la miezul noptii. Si m-a lasat in voia sortii.

Era dimineata spre seara, abia iesisem afara, nu de alta dar era cam frig, venise iarna, ma pregateam sa plec in Parma, cu toate ca sunt vegetarian, poate o pizza doua tot mancam, si tocmai atunci a venit si feed-backul, , erai si tu si varul ala, Dacul, adusese cu el chiar si hamacul, desi i-am zis ca nu stam langa plaja, si nu avem nevoie de o straja. Eram in cort doar noi, amundoi, si desi aveam doar un sac de dormit, ne-am mai linistit in zori, ne trecusera ceva fiori, iar tu ma priveai cu ochii tai atat de albastri, aveam in minte ditamai schita, dar tu de fapt iti cautai rochita. Au trecut luni de-atunci, un anotimp, am amintiri ce nu le-as da la schimb, si-acum astept ca sa se lase seara, sa te privesc precum intaia oara.

Munca de Sisif, am inchis ochii, las intunericul sa ma cuprinda prietenos ca in atatea alte dati. Odihna care regeneareaza, masina care ambaleaza motorul pe strada, o inghetata cu ciocolata si apoi inca o data mergem sa muncim. Dar de gandit cand mai gandim?

Am sentimentul ca plutesc, undeva intre realitate si realitate, incercand sa imi domolesc realismul, ca sa nu il numesc cinismul, de care ai nevoie daca se poate, ca sa supravietuiesti in societate. Desi, dupa cum stim, scopul nostru nu este sa supravietuim, ci sa inflorim, sa devenim cea mai perfecta versiune imperfecta a noastra, ca indivizi, si sa incetam sa mai fim guvizi, in goana dupa senzational, sa mergem in stanga sau dreapta fara sa avem habar de cei care manevreaza luminile semaforului, ca sa ne limiteza metafora zborului.

Caut ceva frumos, poate fi pufos, nu neaparat tafnos, Poate fi viu, ce sa zic, nu stiu, Poate fi catel, poate fi purcel. Preferabil de Guineea, daca ati prins ideea.

Atatea discutii si contradictii, cu accente puse pe drepturile omului, bogatia pomului si rabdarea domnului cu care am impartit aseara o bucata de paine, plimba un caine prin parc, numele lui era Marc, si desi individualitatea ne separa, bunavointa este cea care da sfoara in tara, fara sa te doara, atunci cand vestea buna zboara mai repede decat o ciara flamanda, care vrea mancarea sa o ascunda de ceilalti, intr-o zi de marti.

Aripi de as avea, m-as inalta deasupra norilor, de fiecare data cand ploaia nemiloasa ma uda pana la piele. Gandurile mele atinse de picaturile rece arzand, se furnica printre firele de par. Sub un mar stateam ascuns de Soare. Cine este oare acela care o sa invete sa zboare?

Eram in caruselul meu cel nou, pe calul cel alb, aveam nu mai mult de trei ani, nu imi pasea de bani, de protectia solara, de criza globala. Eram fericit daca aveam o inghetata, o prajitura mare de ciocolata, un corn cu susan. Am mai crescut un an, incetul cu incetul, am invatat alfabetul, am descoperit lumea, am aruncat o privire in presa rusa, in cea chineza, nu auzisem inca de engleza. As fi vrut sa merg la marginea lumii, si daca scapam teferi, sa invat cum sa zbor printre luceferi. Nu imi pasa de forme sau stil, eram un copil. Ma simteam bine. Inima mea era inca cu mine.

Am fost in pustiu, nu m-am intors mai viu, dar acum stiu ca eu sunt dincolo de tacerile mintii. Imi crescusera dintii, parul imi era din nou lung, dar mi-am dat seama ca nu mai ajung la mine insumi. Am inceput sa alerg, am devenit piatra de temelie, am ascultat cu urechea lipita de glie Inima imi era din nou vie. Dar ochii, ochii imi erau inca inchisi, privind spre interior. Am inceput sa merg prin intuneric, ascultand doar mirosul de dor. Incetasem sa zbor. Am ascultat parabola celui care desi se afla in Bagdad, visa la Cairo.Si am realizat ca deja m-am aliniat la prezentul cel de neschimbat.

Spick si Span, calare pe un tobogan de emotii si rani larg deschise, ganduri interzise si alte asemenea manevre de culise, au invatat sa faca surfing pe valurile unor idei, desi miei, ei au dat turmei lor numele de haita, iar lupii isi radeau in barba, filozofand despre destin, cu gandul la un inexorabil destin. Pana cand au invatat, cum ca gardul era electrificat, si au simtit pe propia piele ce se intampla cand privesti la ele, la acele stele de cinema, fara sa stii ca autobuzul de pe traseul lui Sapte se opreste la 9 jumate, in noapte, si acela e timpul cel mai frumos, in care poti sa mergi pe jos, admirand luminile unui oras care nu doarme, sau poate ca becurile sunt aprinse sa ne alunge propriile spaime. Pana cand am gasit o hartie pe care scria: Baiete, ce vise ai avut in copilarie?

Aceste sentimente care se estompeaza macinate de nisipul timpului scurs printr-o imaginara clepsidra, atinse de rugina lui 'poate' si 'daca' de parca valoarea e data de felul in care ne acceptam suferinta zilnica. sunt gata sa se stinga, pentru totdeauna. Atunci l-am intrebat: Prietene, ce e de facut? Intinde-ti aripile si zboara, nu te-am facut ca sa mergi de-a busilea, odata ce ai invatat sa alergi. In teorie, dupa cum se stie, Tu nu mai apartii pamantului, Ci gandului. Zboara!

Am urmarit cu stupoare niste evenimente care probabil ca nu isi au locul in sec. 21. Anume, parintii protestand in fata unei scoli, pentru ca un copil cu ADHD le terorizeaza odraslele. Acest fapt este gresit abordat in cel putin 6 directii sau aspecte. In primul rand "lumile" vorbesc prostii. Cum abia mi-am terminat ultimul curs de pregatire ieri, pot afirma cu certitudine ca copiii cu Adhd se comporta altfel. Au acea extra energie, e drept, dar nu e necesar sa fie violenti sau obraznici. Chiar daca ar fi o inclinatie spre spectrul autistic, tot nu e necesar sa fie violenti. Violenta se previne prin educatie, mai ales educatia parintilor si profesorilor care se ocupa de acesti copii. Educatie care, stim cu totii, e inexistenta. In majoritarea tarilor se cere introducerea unor masuri, astfel incat acesti copii sa se bucure de o viata normala, la fel ca toti ceilalti. Ca sa nu mai spun ca exista di tratamente, mai mult sau mai putin eficiente ( nu vad guvernul dand gratis medic...

Am scapat un oftat, desi am mancat atat de bine, incat o parte din mine ar fi ramas aici peste noapte, dar nu mai suportam atatea soapte, care imi aduceau aminte de vremea cand eram cuminte, fara minte, fara pretentii sau masti, alte cantece ascultam la casti, nu mai abordez alt subiect mult prea vast, care nu poate incapea intr-un podcast. Buruienile sunt destul de mari in gradina, stiu ca soarele nu are nici o vina, dar am auzit ca si plantele au suflet, deci nu ma incumet sa pornesc masina de tuns iarba, mai bine ma apuc si imi rad barba, dupa o baie cu apa fierbinte, demult nu mai sunt atat de cuninte cum eram candva, lipit de fotoliul de mucava, mancand o baclava.

E liniste in mintea si inima mea azi. M-am ascuns in spatele luminii interioare, undeva departe, unde cuvintele se destrama in neant. Iar neantul, atat de real acum cateva clipe se topeste in nemarginire. O privire, un capat de amintire, si poate un colt de cladire. Adevarata mea fire.

Fara sa am habar, ce caut tocmai pe acel ghetar, am privit un elefant de mare, pasind cu incredere in stramtoare, stramtorat de ghiata, dar inca in viata, un mascul-foca, cautand o roca, a fost ajutat de doi pinguini sa se indeparteze de cei doi rechini, sau balene, nu stiu de ce inca avem probleme cu identificarea acelor semne, nu cele din lanurile de grau, dar mai degraba cele ce se nasc in parau, se transforma in fluvii, se varsa in mare, iar apoi dispare cu reflexii albastre-verzui, cum sa nu ii spui celei de langa tine sa priveasca bine, imediat ce se scoala, aceea din stanga e aurora boreala. De unde stii, te intreaba, in graba, iar tu ii spui ca stii, pentru ca revii mereu, la locurile de unde ai plecat, odata demult cand umanitatea s-a format.

Am incercat sa pasesc pe un nor, picioarele mele nu m-au ascultat, cautand cu incapatanare pamantul, iar eu am ramas cu gandul, ca anumite calatorii imi sunt inca interzise. Inlemnise calatorul, nu mai imi aplauda zborul, privindu-ma cum alerg pe suprafata lacului. Cu capul in nori, ca de alte atatea ori, nu am realizat, ca pamantul l-am lasat in urma. Langa o turma de oi, stateau amundoi, ciobanul si calatorul, unul imi ducea dorul, celalalt doar supraveghea atent decorul. Mi-am intors capul, am zambit, atunci ciobanul m-a zarit, si plin de viata a zis: Buna dimineata, copila!

Sitemul giroscopic de ajustare automata, utilizat de armata, in ultimul razboi al omenirii, atunci cand incalcase legea firii, nu era nimic altceva decat un decor de mucava, un sir de cuvinte aliniate, destinate a fi imprastiate, consacrate pentru ultima noapte in care luna ne lumina lumea, asa cum o stiam. Acum, in mijlocul intersectiei, priveam un pelican.

Ma inconjur de carti precum cavalerii de scuturi, ploaia care va veni imi va trezi gradina la viata, in piata, un actor le explica trecatorilor cum ca o carte poate opri un glont imaginar. Nu am habar de unde pana unde au construit o fantana arteziana, carteziana, liana pe care noul Tarzan se pregatea sa o foloseasca parea sa lipseasca din plafonul de nori. Iar eu ma uitam la cei doi calatori care imi aminteau de mine, si de ea. De vremea cand aproape am aprins o stea pe cer. Sunt liber.

Am un obicei contra caruia lupt cu toate puterile, fara succes. Imi rod pielitele unghiilor, si e probabil doar stress, sau nu, desi tu ai crede pe indelete cum ca eu vreau si nu mai stau pe ganduri, pe doua scanduri, am asezat un butoias plin cu venin de sarpe cu clopotei, dar daca vrei sa bei, o sa iti spun ceva, dar numai dumneata decizi daca deschizi cutia Pandorei, or stai in umbra Dorei.

O libelula in picaj, dar fara nici o sirena Jericho. alearga dupa un ambalaj pe langa umbra unui ambreiaj. Un salas cu mismas, o prajitura cu arpacas si o curatenie-luna fara faras, doar cu o umbrela fara manivela, sub o nacela de balon. Un semiton mai jos, unde lumina arata frumos, iar eu merg tacticos pe jos.

Nimeni nu a raspuns, linia era ocupata, am sunat in timp ce am mancat niste burgeri cu salata, economia toata a luat-o la vale, iti amintesti cand ploua cu petale de trandafir, si lautarul ne canta "Mi-am luat, mandruto, chimir!". Era cu doua zile inainte de luna plina, aveai o privire senina, si gandul iti zbura la alte minuni, si intamplari ce vor urma dupa noua luni.

Mana ei pe umarul meu, sufletul meu era asa de greu, miscari unduitoare, un fel de "ia-ma nene", cateva pene folosite intr-un joc nevinovat, si nu am mai plecat. Fiecare centimetru al pielii ei, in goana nebuna dupa idei, l-am explorat ca un elev sarguincios, in cautarea de frumos. Apoi ea a oftat, si nu am mai plecat. Apoi, mai tarziu, intr-o dimineata, am aflat ca femeia iti da viata, iti albeste o mustata, aduce un suras, te face sa razi cand cel mic se opreste din plans, ajungi sa gonesti monstrii de sub pat, si nu am mai plecat.

Am urmarit rasaritul, am devenit una cu zenitul, desi aparatul meu foto era Smena, si chiar daca am vazut-o pe Marilena, topita de caldura, la marginea plajei, in apropierea barjei cea rosie ca focul, nu am stiut ca ti-a venit sorocul, desi nu aveai multe osti, ai vrut sa o cunosti, si uite asa a aparut o alta supernova, eu eram pe iahtul tau, la prova. Cum nu mai stii? Cu toate astea m-ai lasat ca sa insir prostii, si nu ai scuze, desi eu am facut-o cu zambetul pe buze.

Sunt pe val, dar nu am cal, nebun sau tura de noapte, desi ascult soapte ale unor lumi stravechi, am niste urechi mai mari decat ale lui Dumbo elefantul, savantul acela a incercat sa dovedeasca ca scoala romaneasca nu mai produce materia prima pentru lumea straina de ea insasi.

Este un adevarat calvar sa traversezi desertul numai cu un salvar, nu am habar de nici un star-war, am uitat ca trebuie sa fac din tantar armasat. Ideea este ca, desi muncesti cat zece, fara sa stii ce se petrece atunci cand nu mai te imbeti cu apa rece, seara tarziu se stinge lumina, se lasa cortina, se uita a cui a fost vina, si se incepe a simti sanul, obrazul, se schimba macazul, buzele dulci au invatat ca dispare tot hazul daca incerci sa explici totul indata, folosindu-te de fizica aplicata.

Trecand pe langa paraul care altadata imi astampara setea de cunoastere imi aduc aminte de copilarie si porumb fiert.

In adancul oceanului, unde albastrul se transforma in negru, am intalnit nistre prieteni in mall, eram gol de ganduri, printre randuri, ma chinuiam sa aleg cuvinte, nu scanduri, dar tu nu mai vii, si pepenii sunt trei la zece mii. Am incercat sa schimb o vorba-doua, dar noua ne este inca dor de voi, nu noi am decis sa fim fericiti, suntem lipsiti de probleme, avem dileme, dar nu de genul acesta, imi inchei vesta si plec sa alerg. Ploaia s-a oprit.

Am inotat printre stele, corabia isi coborase panzele, iar vantul schimbarii sufla in zadar, chiar daca luna disparuse, iar noaptea se apropia.

Ei sunt de vina, cand e luna plina, piticii de gradina planifica un atentat inspirat din cartile de astronomie, sau alta demult uitata tehnologie a bibliotecii din Alexandria, si am bagat de seama abia cand libelula venea in picaj, ca sa transmita primul mesaj de avertizare. Te gandeai oare atunci cand ai scris versul, ca poti sa fii una cu universul?

In varful muntelui, cu bratele deschise, deasupra lumii, imi cand victoria asupra propriilor mele indoieli. Si ieri aveam probleme dimineata cu trezirea din somn. Imi place sa dorm, dar parca mai mult imi place sa zbor. In pas alergator, am facut slalom printre orele zilei de azi.

Iubesc animalele, si daca as avea o casa a mea, cu o curte decenta si cu o munca care sa nu imi ocupe tot timpul, mi-as lua un pug. Imi plac cainii de genul acesta, mai ales cand alearga sau cand fac fata aia mirata sau confuza. Cu o singura exceptie, daca la situatia de mai sus as adauga un copil mic, mi-as lua un Saint-bernard. Ca am auzit eu cum ca daca creste de mic, odata cu copilul, in mintea lui de catel va privi copilul ca si fratele lui, ii va permite orice si il va apara cu orice pret. Deh, loialitatea are mare pret in lumea animalelor. Si asta ma duce cu gandul la masina pe care vreau sa mi-o iau. In situatia in care, vreodata, ma apuc sa conduc masini. M-am gandit fie la un Land Rover sau ceva de genul, sau mergand in extrema cealalta, un Fiat 500 sau ceva mic, chiar si un Mercedes cu 2 locuri din ala mic ar fi ok, Ce va aduce viitorul? Vom vedea.

Aseara inca mai aveam vise, aveam geamurile dormitorului deschise, am ajutat o albina sa zboare, si m-am vazut in locul ei, izbindu-mi ritmic capul de geamuri imaginare. Nu doare, dar cere de mancare, si oare, uitand de ploaie si soare, plecam spre mare sau munte, fara sa vedem ce se ascunde in spatele gandurilor asurzitoare. Atat aveam de zis, si am inchis fereastra, terminand pe locul intai si de data aceasta.

Umbra unei secunde a schimbat nuanta de albastru a zilei de ieri, acum doisprezece primaveri inaintam prin zapada, juram sa nu mai fac si altadata aceeasi eroare de computer rebel. Inca mai sper.

Pierdut prin meandrele concretului, abstractizat, dar loial secretului care imi ghideaza zborul, ocolind cu buna stiinta norul, imi aduc aminte de un moment in spatiu-timp, pentru care nu as da nimic la schimb. - Chichin Mamache, dintre toate animalele pe care le-ai vazut tot anul, care e preferatul? - 'bopotamul.

Cincisprezece primaveri, nca o zi ca si cea de ieri, inca o dimineata plina de ceata, inca o amiaza de paza. Zilele se repeta din nou, copii la indigo, cu exceptia unor mici coincidente si inadvertente. Gandul nu-mi da pace, oare ce pot face?

Am intalnit magicienii din Vechea Lume, erau pusi pe glume, faceau un gratar, aveau cu ei focul, aveau si amnar, dar nu mancau purcei, ci dovlecei, taiati frumos feliute, cu doua fete dragute, le spuneau povesti de la facerea lumii, despre lumina lunii si vrajile spumei din valurile marii, la inceputul verii, cum sa stai tanar mereu, chiar daca va fi greu sa schimbi buletinul, dar asta e destinul celor ce au ales sa nu mai moara niciodata, iar eu aveam o gheata care imi facea batai, cand mai indrazneam sa merg prin dealuri si vai.

Povestea nespusa a unei zile de maine exista in trecutul unui ieri fantezist, Si noi, prinsi in actul unui iluzionist mai rapid decat iepurele din propria-mi palarie, am ales sa venim, dupa cum se stie, la marginea lumii pentru o cupa cu vin.

Promovam independenta cu ascendenta, si deferenta la dependenta desi se vrea a inceta a mai uita ca a manca e o placere dar cu putere de prevedere a greutatii. Nu vrem sa fim ca si orbetii in miezul cetii si diminetii ii multumim si ne gandim sa revenim cu cer senin.

Ce zise tamplarul: Se intimpla in tampla-mi sa simt un zvacnet, racnetul meu s-a auzit in noapte, nu poate sa fie o coincidenta ce incidenta au aceste accidente, dar peste o pista de autotrenuri au trecut vremuri, cu bine si rau, si aceasta notiune de lotiune cu potiune imi face bine, chiar daca tine doar cinci minute, minate campuri as traversa, dar traversa de tren e prea grea si prea dura sa o ridic pina la gura fantanii unde imaginea lunii va lumina pentru tot restul saptamanii. Zic unii.

Aproape ca eram sa calc pe coada catelul asta alb si pufos. Nici macar nu mai e atat de zgomotos cum era la inceput, doua statii spre Beirut, prin redute de alb imaculat, in care macul nu a mai sangerat, dar oamenii au devenit incet incet suflete, incercand sa se rupa de acest nonsens atat de dens incat cateodata, revenind la vatra, cu trai pe vatrai, sau alte vapai, incercand sa cultivi cateva pastai, peste pista patrunsa de vikingi si daci, privind uimiti acei cativa maci. In spate au saci cu mancare si haine, aduc cu ei si nestiute taine, incercand sa patrunda in miezul lumii, dar lumina lunii ne-a vazut strabunii care inca de ieri faceau aceleasi greseli. Baiete, mai adu' doua beri!

Caldura trupului de langa mine ma aduce-napoi dintr-o lume de vis. In spatiu inchis al mintii mele, le simt pe ele, degetele ei abia atingandu-mi pielea infiorata de atata realitate.

Mnacand aceasta minunata salata, ca orisicare fiinta evoluata, imi pun intrebarea, dupa ce arunc sarea peste umar, drept in ochii sfinxului, la marginea abisului, cu doar o sfoara in jurul mijlocului, incercand sa ating tezaurul dinastiei Ming, la o distanta de doua picioare de soare si la o mila buna de la luna, intre doua hectare de sunatoare.

Asemenea razboinicilor din vechime, cantaretii de nai respira ritmic aruncand sunete sacadate, menite sa inlantuiasca frumosul si sa il faca palpabil degetului mic de la mana stanga. Langa leul de foc, cu putin noroc, a crescut o floare de sunatoare. Cine esti tu oare?

Te imbie cu o scrumbie acea sirena fara trena de matase, il simti in oase, socul schimbarii pe malul marii. Dar in zadar alergi in zare dupa soare.

Incercand marea cu degetul, gustul sarat il acopera pe cel dulce, sa se culce au plecat pescarusii, speriati ca poate vin rusii cu toata flota de la Marea Neagra, sa cucereasca lumea intreaga, in loc sa ne intoarcem spre noi insine, in sine de tren ne punem speranta, asteptand inca odata vacanta, desi paralizant, acest sentiment este exhilarant, si neincrezatori in natura duala, cu mana goala plecam in lume, inarmati doar cu cateva glume, privind la valurile in spume.

Am asteptat o eternitate ca din maimuta sa evolueze omul, sau din padure sa apara pomul, si casa suspendata deasupra unui abis inerent, indecent construita pentru a da nastere temerilor retrograde, mai ceva ca o planeta discreta, un desen de creta mi-a aratat ca totul poate fi configurat intre doua linii, genii evadati din lampile primite pe pile acum doar cateva zile au protestat, cum ca nu ar mai fi nimic de mancat sau de baut decat eterna cafea de naut, am intrebat de ce si mi-au raspuns cu un vadit accent britatic, cum ca ei mai mananca doar organic.

Visatorii isi construiesc case din zapada asteptand rasaritul. De ce?

Intotdeauna cand ma intorc acasa am pe masa o cana cu apa, nu trag la sapa, dar uneori alerg spre miazazi sau miazanoapte, auzind soapte in intunericul cel negru, dar sunt integru, sau mi-ar place sa fiu, nici nu mai stiu de cand totul s-a schimbat, iar eu am uitat sa ma mai bucur de micile miracole care se petrec in jurul nostru. Semnat: al vostru magician de serviciu, Gino Patriciu.

Alergam in cerc, citim printre randuri iar aceste scanduri din lemn de stejar nici nu au habar cand va veni vara. Dar se lasa sara pe dealul din spate iar el nu mai poate ca sa mai strabata ca si alta data drumul serpuind catre labirint.

Am incercat sa joc de-a v-ati ascunselea, printre continente si oceane mai mari sau mai mici, mici mari in care am sarit cu ambele picioare, imprastiind apa de jur imprejur, jur ca am devenit lumina odata cu soarele inainte de luna plina, plimband un catel minuscul prin parcul inrosit de toamna, doamna de peste drum a facut ceva la cuptor scrum, scrumbia sarise din plasa inapoi in Dunare, iar apa era mai tulbure decat bulbul unei lalele negre ca noaptea. Soapta s-a pierdut in urechea mea dreapta, drept intre ochii albastri si zimbetul ei a inflorit.

Spuneau ca limita e Cerul, dar chiar si asta ar fi o piedica atunci cand vrei sa devii una cu intreg Universul.

Alerg catre o alta zi, diferita de cea de ieri, nu ca acum patru primaveri, cand am pierdut pisica printre sosete, si eram bucuros ca nu am gatit spaghete, riglete aveau copiii pe vremea aceea ca sa invete sa numere, numerele au ramase departe in urma, in urna mai erau doua bilete, si nici urma de riglete, cochete, citeva fete au iesit la o plimbare pe malul lacului, la marginea satului, iar baietii se antrenau in poiana, la o tranta stramoseasca, pe o blana, Maria privea apusul, iar dusul cu sorcova nu mai e decat o amintire, inca plina de iubire. Noapte buna.

Sabiile noastre inconvoiate lovesc ritmic scutul. Zgomotul acopera intregul deal, albit deja de zapada care a cazut azi-noapte. Iar tunetul si fulgerul ploii de aseara au ramas o amintire in fata furtunii. Valuri de oameni asteptand un semn.

Invingatorii au plecat sa isi culeaga laurii. Invinsii au ramas sa spele farfuriile si tacamurile ramase dupa ultimul mare festin, iar o pisica ratacita face slalom printre scaunele si mesele inghesuite intr-o sala acum pustie, se stie, in cautarea unui imaginar soarece de biblioteca. La discoteca se aude un cantec al anilor optzeci, iar privesc spre un ghiveci cu un cactus paros, sau blanos, dar foarte frumoscare in acest moment pare o imposibilitate a materiei.

Fereastra casei mele arunca o privire spre infinit. Azi am acoperit-o cu pagini de ziar, era prea mult pentru o minte obisnuita sa culeaga bomboane colorate pe ecranul telefonului mobil. Maine voi da tuturor celor pe care ii intalnesc un nume, pentru a nu privi direct spre scanteia stralucitoare din inima lor. In ordinar gasim confort. Suntem legati de propriile obiceiuri si miscari mecanice, un fel de atavism cultural in suprarenal, sau poate supra-real-ism. Gata, plec afara, Soarele a iesit dintre nori.

In vartejul dansatorului sufit se ascunde spendoarea negraita a nestiutei Perle Albastre.

Ploaia cadea usor, sacadat, urmand un ritm anume menit sa creeze acest cantec pe asfaltul fierbinte. Norii se adunasera amenintatori aducand cu ei inserarea. Soarele era ascuns acum, banuit a fi undeva in spatele cortinei groase si negre. Vantul incepuse sa bata mai repede, iar fustune era prevestita de cateva pasari zburand razant cu solul. Iar un corb ar fi vrut sa acopere zgomotul tunetului cu un tipat supranatural: cra-cra-craaaa!

Am simtit milioane de furnici tropaind pe spinarea-mi de otel inoxidabil. Inexorabil mirabila senzatie a aparut cu gratie in momentul in care printre petale de trandafir am inceput sa respir din nou, abia iesit din ou si sa tip din toate puterile sa las temerile si sa ma inalt in zbor chiar daca inca eram pe covor cu ochii inchisi.

Tot ceea ce are un inceput are si un sfarsit. Si cand acel moment a venit, trebuie sa iesim din scena cu gratie, stiind ca am avut o calatorie minunata, si ca ramanem cu amintirile frumoase. Cu alte cuvinte, nu ca as fi un plangacios, dar vacanta mea s-a terminat, si trebuie sa ma reintorc la inca o repriza de munca. Iar cand va veni vremea, voi pleca din nou spre alte zari si alte aventuri, cu un rucsac in spate si cu ochii largi deschisi penru a vedea miracolele care ma insotesc. Ne vedem in curand, G.

Cand esti departe nu ai habar ca te-ai ratacit in nefamiliar, dar iti lipseste acea senzatie de stabilitate, pe buna dreptate, haosul cu care te-ai obisnuit deja, chiar daca candva iti parea abscons si indecent, iar pe moment ai vrea sa te intorci la locul acela pe care il numesti acasa, desi Barbosul nu te lasa, pentru ca tu nu vrei sa calatoresti in spatiu, ci in timp, eventual fara sa dai nimic la schimb.

Am plecat in cautarea propriei Itace, si, ca niciodata, se pare ca e nevoie sa cutreieri lumea, sa cobori in infernuri, si sa urci in paradis, desi nu esti Orfeu, pentru ca sa afli ca Euridice iti este vecina cu eternitatea de vizavi.

Am coborat in adancul pamantului, asemeni Persefonei, pentru a descoperi notele care incanta in ritm clasic, in reverenta fata de minunile fara egal ale Naturii. Am revenit la suprafata transformat, si dintr-o data, Soarele nu a mai parut atat de important precum misterul care se afla ascuns in intunericul adanc al padurii seculare. Iar apa care imi racoreste umerii poate la fel de bine ca sa fie o parte din insusi ghetarul care odata demult acoperea aceasta vale.

La streasina,o pana de codobatura, un furcoi si o grebla dupa sura, o casa cu usa inchisa, cu zavorul tras, asta e tot ce-a mai ramas in urma lui. Si o camasa veche atarnata intr-un cui.

Soarele a devenit mai necrutator decat mi-l aminteam in copilarie. Am incercat sa il descriu pe hartie, dar cuvintele s-au amestecat, iar umerii sunt rosii, merg la un bal mascat. Cu mascarpone, mozzarela si alte feluri de brinza imi pregatesc o farfurie, se stie, pentru ca cel mai adesea imi e foame, oh, doamne, si spatele meu e putin rosu, a furat o raza-doua de la soare, si chiar ma doare inima de atata frumos cat am putut sa vad mergand pe jos, pentru ca am fost curios.

Imi privesc castronul de supa ca o lupa ce imi mareste apetitul pentru aventura, dar nu, nu e vorba de gura ci mai degraba de singura cale de a ajunge acolo unde vantul rostogoleste norii. iar coardele viorii ma insotesc cu un cantec cristalin negru si rece ca un pahar de vin, cu dute-vino, sau cu vino-incoace, o idee de coace in spatele unor preferinte spre nestiute tendinte de a creste intr-un an cat altii in doi, dar numai daca suntem amundoi pe aceeasi pagina, margine de insula, cu un uragan desenat cu pensula si apoi am uitat cad de mult a trecut de cand am plecat. Ma ridic de la masa si imi reincep drumul spre casa.

Cand te lasa inspiratia, alege transpiratie, pentru ca munca nu innobileaza pe om, asta a fost doar o gogoasa comunista, dar cu siguranta te ajuta sa depasesti eventualele piedici pe care cateodata ti le pui tot singur. Si in gura mare, ai strigat in toate cele patru hotare cum ca vrei sa te schimbi, sa faci de toate, sa inveti ce e aceea libertate, dar dupa o vreme te-ai cam umflat in pene si ai cam uitat ca atunci cand ai plecat scopul tau era ca sa aduci lumina, bat-o vina, din tine in mine, si din noi amundoi in intregul cartier 32. Acum ramane sa iti dai seama ce s-a petrecut, si sa o iei de la inceput. Si ca sa nu fiu fiu de costoboc, eu iti urez noroc.

Cat de mare e diferenta dintre acel moment in care simti influenta apasatoare a Lunii, chiar si in miezul zilei, si acel moment in care Soarele din tine lumineaza clar chiar si in miez de noapte?

Ador catei din rasa Pug. Imi place cum alearga, cum se stramba la tine, cum stau cu capul afara pe geam cand ii iei in masina, cu limba scoasa in bataia vantului. La un moment dat, cred ca o sa imi iau un catel din asta, si o sa ma joc cu el toata ziua. Stiu, copii sunt mici copii pe langa copilul din mine. Sa ne auzim cu bine.

Dincolo de complexitatile limbajului se ascunde o tacere care comunica mai mult decat insasi cuvintele

Am privit acea broasca pe lac, care vana in zadar stelele, crezandu-le muste, ori alte ganganii. Oricat ar fi incercat nu s-ar fi saturat, pentru ca o broasca nu poate manca stelele din cer. Tu esti la fel?

Cautam hrana, dar nu turta pentru burta, ci lumina pentru inima, in ideea ca uneori hrana nu inseamna neaparat mancare, fara de care am putea trai cel putin o zi, dar fara iubire, chiar daca traim in nestire, nestiut de tine, ratacit in mine, pesteri si alte desene rupestre, incercand sa dam un sens necunoscutului, prin prisma vazutului, dar in final ne lasam pagubasi, chiar daca suntem cu totii partasi la acest mare joc de noroc numit Viata. Traim intr-o lume de ghiata. 

Mergand pe drum si mirosind pentru ultima oara liliacul din curtea vecina, fara pricina, am privit si spre cer, inca mai sper ca stelele ma vor auzi, si-mi vor veni in intampinare, in momentul in care voi incepe sa zbor, pentru ca ador sa o fac, chiar daca trebuie sa imi imbrac costumul de inger.

Vad scara de lumina incep sa urc pe ea, in dreapta, cu ochi de copil ma sprijina Mihail, in stanga e chiar el, Gabriel, in fata mai rebel, Uriel, in spate ca un miel, Rafael. Simt focul ce nu arde, nu este ca la carte, dar inima imi bate, speranta imi razbate, deschid ochii cu vantul batandu-mi printre plete, o noua zi incepe.

Sau cum ar zice francezul, unde sunt zapezile noastre de altadata? Din ce in ce mai multe persoane se plang de vremea schimbatoare, si trecand peste dorinta omeneasca de a vrea un pic de racoare si vant vara, si un pic de caldura iarna, este din ce in ce mai clar ca se intampla ceva acolo. In ultimii ani am vazut cutremure devastatoare, tsunami, uragane, taifunuri si alte asemenea minuni. Sa fie oare Pamantul incercand sa scape de acest virus numit umanitate, sau suntem tot noi cei care ne taiem craca de sub picioare? Teoretic, nu avem cum sa stim, dar daca am fi educati, sau mai degraba reeducati, in spiritul apropierii de natura, am putea sa declansam o transformare globala. Numai ganditi-va, o zi in care sa reducem consumul de curent, raportat la 6-7 miliarde cati suntem, ar putea prelungi viata planetei cu inca 120 de ani. Sau suntem prea egoisti ca sa ne gandim si la nepotii nepotilor nostri? Eu sper ca nu.

O veche legenda chinezeasca spune ca lumea se odihneste pe carapacea unei testoase, si ca atare, orice testoasa este cumva intr-o conexiune mitica cu cea care sustine lumea. Ele sunt terapeute desavarsite si pot fi intalnite in piscine, fantani arteziene sau libere, colindand lumea. Daca ai probleme, aseaza-te alaturi de o testoasa si spune-i despre grijile si bucuriile tale. Te vei simti mai bine dupa aceea, broasca testoasa ajutandu-te intr-un mod invizibil sa iti revii. Daca nu ai o testoasa la indemana, o poti inlocui cu un hamster, caine sau pisica, sau de ce nu, chiar cu un om. Important e sa iti expui problemele. Dezavantajul este, daca apelezi la o fiinta umana, ca vei primi si ceva sfaturi pe gratis. Ramane la alegerea ta. Eu as opta pentru broasca testoasa.

Vorbind in termeni de IQ si alte litere din-astea, aruncate in graba pe o foaie, nu trebuie sa uitam ca orice cuvant are doar importanta pe care noi insine i-o acordam.

Am citit cu interes despre cum tehnologia influenteaza calitatea somnului, si dupa cum am spus si domnului Papastrat, dupa ce am terminat de mancat, solutia e una simpla, cum cel mai adesea se intampla, cu o mana pe tampla am zis ca tot ce e de facut este sa pui tot intr-un spatiu inchis, departe de dormitor, fara sa tii nici un scor sau sa fugi in padure, dar nu dupa fragi si mure, ci dupa linistea ta, pe care ai pierdut-o pe aici pe undeva.

Aceasta ploaie apasatoare ma indeamna sa dorm un an si jumatate. Daca se poate.

Se stie ca animalele aduc ceva magic in viata noastra, ca simpla lor prezenta poate imbunatati tonusul mental, sanatatea fizica si mai ales cea emotionala, dar cercetatorii inca se chinuie sa isi dea seama cum este posibil. Pisicile si catei prezenti intr-o casa de batrani efectiv prelungesc durata de viata. Caii pot vindeca depresia prin simpla lor prezenta. Delfinii au un efect remarcabil asupra indivizilor cu intarzieri in dezvoltarea mentala si autism. Exemplele pot continua. Cu toate acestea, zeci, daca nu sute de animale si plante dispar pentru totdeauna in fiecare an. Probabil ca pentru nepotii nostri povestile despre elefanti si rinoceri vor fi asemanatoare celor pe care noi le auzim azi despre dinozauri. Ce e de facut?

Regenerarea ca forma a nemuririi pare absurda atunci cand iti umpli timpul cu nimicuri mai mari sau mai mici, mi-au zis cei sapte pitici. Ce mai zici?

Cand vântul Invaluie frunza cāzând In ireale traiectorii spiralate, Eu imi intorc privirea In-afarā. Si lumea mā-nconjoarā.

L-am intrebat ce inseamna miracol pentru el. Mi-a spus: -In lumea ta, cand Barbosul indeplineste dorinta unei persoane, tu o numesti miracol. In lumea mea, cand cineva indeplineste dorinta lui Dumnezeu , o numesc miracol.