Mecanica unui gand

New file -> fara titlu.

WWW.

Am observat ca de multe ori, atunci cand apele sunt tulburi, e suficient sa ma asez si sa scriu. Nu conteaza prea mult ce. Nu conteaza cum. Actul in sine. Imagineaza-ti mintea ca si cum ar fi suprafata unui lac. Perfecta. O bula de aer pleaca din adancuri . Ajunge la suprafata. Poc! Gandul a devenit real. Stiu care e. Ceva de altfel destul de diferit de gandurile care uneori imi invadeaza mintea. Acelea le simt altfel. Ca o picatura de ploaie care pica in lac. Si ea creeaza unde, care isi maresc amplitudinea. Timpul ca o retea. Ca o plasa de pescuit mai degraba. Da, termenul englez "net" le integreaza perfect in multiplele sale sensuri. "Fishing net" in my case. Initial ma gandeam sa scriu despre insulele magice ale polinezienilor. Despre faptul ca ele pot fi de mai multe feluri. Fascinant subiect. Insula magica a gandurilor care devin reale. Asta nu e de bine. Cel mai des oamenii sunt obisnuiti sa isi faca rau lor insisi si celorlalti, prin gandurile care uneori devin cuvinte. Cuvantul, cea mai mortala arma sau cel mai eficient balsam. Dar despre ce vorbeam? Nu. nici despre cuvinte nu vroiam sa spun nimic. Sa revin la mica mea paranteza. Acea insula este un pericol pentru marea majoritate a celor care ajung acolo. Prima oara m-a dus cu gandul la o istorie apocrifa datand din perioada lui Isus.Au existat 2 apropiati lui, care capatasera o adevarata obsesie pentru cuvintele care trezesc mortii la viata. L-au rugat de nenumarate ori sa le incredinteze acest secret. Isus le-a spus ca nu sunt suficienti de maturi pentru a sti asta. Dar ei au insistat. Au spus ca isi asuma in totalitatea raspunderea pentru aceste cuvinte. Si, intr-un final Isus a acceptat sa le spuna. Bucurosi nevoie mare, cei doi au simtit nevoia sa testeze. Au gasit niste oase, si au spus cuvintele care sa readuca la viata faptura. Ghinionul lor a fost ca acelea erau oasele unui leu, care odata inviat i-a mancat pe cei doi. Inchei paranteza parantezei. Generata de gandul: "Cat de matur sunt eu?"

Revenim la insulele magice. Mult mai pe gustul meu este insula fericirii. Care exista si nu exista in acelasi timp. Uneori apare pentru cei care trebuie urgent sa ajunga acolo, din neant. Alteori ceata se imprastie si exploratorii o vad. Au existat samani ai polinezienilor care au afirmat ca ea poate fi gasita doar in vis. Insula fericirii este un fel de paradis al acestor oameni, un loc unde fiecare gaseste lucrurile de care el are nevoie cu adevarat pentru a fi fericit. Fiinte cu un potential extraordinar sau nu, sunt pomeniti prin diverse istorii. Unii si-au gasit jumatatea perfecta, altii palate si slujitori, si o viata fara de griji. Dintre toate insa, mi-a atras atentia povestea calatorului fara varsta. Un om care a fost rege, care a cunoscut iubirea si a pierdut-o, si care a avut cam tot ceea ce un om si-ar dori. Pana intr-o zi cand a auzit despre insula fericirii. A lasat totul si si-a jurat ca nu va avea odihna pina nu o va gasi. Si a calatorit zile, luni, ani. Oamenii il cunosteau dintotdeauna, parintii lor il cunosteau, bunicii lor il cunoscusera la randul lor. I se spunea "Calatorul fara varsta" . Intr-o buna zi a gasit-o, si insula era de fapt o insula goala, in mijlocul careia trona o oglinda. In ea si-a vazut chipul si intreaga viata, de cand a fost nascut si pana in acel moment.Si s-a trezit din nou bebelus, in prima clipa a existentei sale.

Un alt subiect despre care as fi putut sa va povestesc ar fi fost timpul si spatiul. Modul in care ele erau percepute inca din vremurile stravechi, si pana acum, in cele mai noi cercetari de avangarda. Timpul la sumerieni, la mayasi, la azteci. Timpul la romani, la greci. Timpul in filosofie. Timpul in secolul vitezei. Aparitia teoriilor cuantice. Timpul pliabil. Timpul palpabil. Dilatarea si contractia temporala. Teoriile rusului Kozarev sau cele ale lui Bohm. Spatiul.

Nu, nici despre asta nu as fi vrut sa spun nimic acum.

Scopul vietii. Hmmm, asta ar fi un subiect foarte interesant. As putea sa ma intind chiar pe mai multe articole, nu poate fi epuizat intr-unul singur. Tot polinezienii, dragii de ei, spuneau ca avem un scop grandios si alte cateva mai mici. Sunt oameni care le pot urma pe toate, atat pe cele mici, cat si pe cel grandios. Sunt oameni care trec prin viata intreaga si reusesc totusi sa le fenteze pana la final, fara sa se apropie nici macar de unul. Cei mai multi insa se indreapta "accidental" spre unul minor, si raman acolo. Bucurosi ca au realizat ceva. Simti uneori ca regreti, si ca ar fi putut fi ceva, ceva pe care l-ai dat totusi deoparte. E semn ca te-ai apropiat de unul din cele secundare, si ca apoi ai incetat sa mai speri ca il vei realiza. Cel mare, e un scop pentru care cu usurinta ti-ai da si viata. E ceva care te tulbura, care te face sa simti ca nu mai ai aer. E ceva care iti solicita toate resursele de care dispui. Cel mai adesea e ceva care nu crezi ca ti se poate intimpla chiar tie. Dar el exista, si de cele mai multe ori te asteapta sa il descoperi. Este una din cele mai colosale provocari, dar, cu toate astea, este si singura pentru care merita sa lupti.

Eu inca nu stiu prea bine ce vreau. Poate ca uneori cred ca stiu, pentru ca imediat sa imi dau seama ca ma inselam. Am o imagine de ansamblu, dar este inca destul de vaga. Uneori mai capata claritate, alteori se estompeaza. Ce vreau de fapt? Pentru ce se merita sa insistam, si pentru ce nu?

Care sunt lucrurile care CHIAR conteaza?

Eh, scrisul asta, nu poate fi raspunsul tuturor problemelor. Voi lua o foaie alba si o voi privi. Voi mai asterne si pe ea citeva ganduri.
O seara buna va doresc!

Un mic cadou pentru curiosi -> click here.