Paracelsus - just another ordinary life

Odata la batranete, desi toata lumea ne da binete, realizezi ca nu iti pierzi numai memoria, sau gloria pe care de atatea ori o cautai bucuros. Acum esti somnoros, anii incepi sa ii simti pe sira spinarii, iar briza marii iti patrunde prin oase, iti aduce ponoase, desi ai avut o viata atat de plina, si pe ea inca o mai tii de mana. La ce te gandesti, atunci cand la nepoti nu mai spui povesti? Te vad zambind cu subinteles, bineinteles ca as vrea sa stiu ce e cu surasul asta zglobiu, de pustan pus de sotii, Credeam ca vorbesti in dodii, pana cand am vazut albumul cu poze, ascuns intre doua veioze, si mi-am dat seama ca si tu ai cunoscut desertul, ai simtit nisipul fierbinte, si acum mai tin minte cand am fost prima oara pe spatele unui cal arab pursinge, imi simteam capul ca o minge in caldura aceea ametitoare, alaturi de brunete cu ochi verzi de o frumusete rapitoare, incat la soare te puteai uita, dar la ele ba. Acum uite ca ma luasi cu vorba, si am uitat ca trebuia sa dreg ciorba cu u...

Intr-o alta viata, odata de demult, matematician fiind, am incercat sa rezolv ecuatia Vietii. Racoarea diminetii, vecinul care vrea sa discute, am realizat ca sunt atatea necunoscute incat nici macar nu ar incapea, nici daca ar vrea, intr-o gaura neagra ce isi reneaga propria-si supernova. La prova corabia viselor mele, de data asta fara nacele, dar cu vreo doua trei umbrele, isi luase zborul spre stele. Dragele de ele ar fi vrut sa ma tina departe de belele. Ielele dansau in cerc, in jurul izvorului cu apa vie, o mie de licurici ar fi vrut sa isi ia zborul de aici, sa fuga printre pitici si alti inamici. Tu ce mai zici?

Sunt atat de multe variabile cand iti doresti o casa care sa devina acasa. Dar, intocmai altor procese mai mult sau mai putin complexe, drumul de la ucenicie la maiestrie te duce dincolo de complexitate, in simplitudinea artei desavarsite. Si deodata atat de multe planuri lasa loc intunericului complet, vidului mental si linistii de dincolo de sunet. Ce alta dovada mai avem nevoie ca orice actiune, facuta cu o perfecta fluiditate, te conduce la acel satori eluziv pe care nu il va defini nici un maestru Zen.

Lumina lunii langa lumanarea lucind lasa loc linistii.

Sunt melancolic acum. Imi lipseste o stare anume, originara, in care inca eram conectat la intreaga materie, si ii simteam viata pulsand prin fiecare graunte de nisip sau picatura de ploaie. Era o energie anume, la nivel subatomic, care aparea si disparea in miimi de secunda. Si nu ma refer la picaturile de ploaie care imi canta chiar acum ritmic si sacadat pe acoperisul de tabla, ci la un fel de emotie care te arunca in inima tuturor lucrurilor, animate si inanimate. Imi caut vorbele pentru a explica mai bine, dar nu le gasesc. Stiu, mi s-a spus de atatea ori ca revelatiile interioare sunt cel mai adesea personale, dar uneori chiar ma doare aceasta separare dintre mine si ceilalti. As vrea ca si ei sa poata vedea ca poti sa fii inspirat, ca poti sa iti traiesti viata pe care o meriti, asa cum o planifici, fericit si implinit. Dar inca nu am aflat cum pot sa exprim asta, in asa fel incat si tu sa poti vedea prin ochii mei. Stiu sa o fac doar intr-un singur fel, prin exemplul personal. ...

Sunt in locul de joaca al copilariei mele, incepusa sa-mi placa senzatie de apropiere a unui timp in care puteam face orice grija sa dispara. Dar odata ajuns am realizat ca nimic nu mai este cum a fost candva. De ce? M-am intrebat. Locul e acelasi, dar eu m-am schimbat.

Soarele rasarise cu 5 minute in urma. Inca eram ascuns in lumea viselor, cand am simtit o labuta pufoasa atingandu-mi nasul iar si iar. Ceasul meu biologic, purtand numele de Felix, a decis ca e momentul ca tooata lumea sa se trezeasca. Am deschis ochii, si pisoiul s-a intins alene, intorcandu-si burtica spre mine. Am intins mana si am simtit ghemotocul torcand usor.

In cercuri largi alerg pe campul ce altadata ascundea galbenul holdelor de grau.

Am privit calul acela prin ochii unui jocheu, si nu era nimic care sa imi atraga atentia. Am incercat sa ii zic, sansele lui de a castiga sunt mult mai mici, de asta are cota atat de mare. Dar el nu m-a ascultat, asa ca am decis sa il las sa invete asta pe pielea lui. Deja se gandea ce o sa faca cu banii. Zambeam in sinea mea, multumit. Experienta este de nepretuit. Dar tocmai atunci s-a gasit Moira sa zambeasca fiului meu, si calul acela a alergat mai bine ca niciodata, castigand cursa. - Nu ai zis tu, tati, cand ma invatai parkour, cum ca cea mai rapida cale intre A si B este linia dreapta?

Ce este oare Acest voal intunecat Care imi stinge culorile Lumii, Pentru a le aprinde Din nou in lumi de vis, De nedescris, Atunci cand somnul Vine lin, Dupa un suspin.

Aparent operatiunea aceasta a fost un succes total, dar nu si-a indeplinit scopul. Pentru ca, cel mai adesea, scopul nu scuza mijloacele, si desi toate acele impunsesera papusa voodoo, noi ne gandeam ca tu ar trebui sa stii mai bine, cum e sa mananci magiun pe paine, inainte sa vii imbracat in costum, sa bati atata amar de drum, sa faci atata lume sa planga, fara sa iti dai seama ca acela era un pumnal pentru mana stanga. Dar cateodata calatoria in sine aduce cunoasterea, si devine irelevant, chiar daca esti elegant in a admite, ca fara scopul in sine, ca niste termite, termice, dar nu atat de puternice, gandurile nu ne vor da pace, desi ne imbracasem la patru ace. Oare ce coace bunica pe plita, in aceasta sfanta zi de duminica, fara sa stie ca intr-un impuls integru, astazi voi tine post negru.

Cu vantul in spate alerg catre pisc, zapada imi scartaie domol sub picioare, adie un zambet si soarele canta, ma-ncanta intr-una peisajul hibernal. Lumina patrunde agale prin ramuri, si chiar si o mierla imi spune bun venit. Ma las cuprins de ganduri, de golul din mine imi aduc aminte doar la asfintit. Imi canta si cucul haiducul fusese si el pe meleaguri ca asta demult Tumult si valtoare, cum curge la vale si raul imi zice: Bine-ai revenit! Ma asez pe o piatra, langa pestera mare de langa bradet, Si cuget si stau, si stau si cuget. Si luna apare clipind duios iar eu ma imbat cu al pinului miros.

Modul in care lumina crea umbre si jocuri de scena ma determina sa ma deplasez cumva lateral, astfel incat sa prind in fotografie intreaga pagina de hartie, fara sa las sa scape nimic din mediul inconjurator, as cum prevedea si comunicatul de luna trecuta, privind normele si standardele de trimitere a foilor de pontaj folosind emailul personal. Nu am habar, dar probabil ca nu au fost prea incantati de noua mea fata de masa, pe care am adus-o acasa, aveau un model floral rosu, cu strumfi albastri pe fundal verde, dar din vedere nu se pierde ca totul a pornit de la o gluma, si a continuat conform spiritului de turma. Noapte buna.

Privesc cerul albastru, respir si ascult raul susurand.

Deunazi cineva intreba daca hipopotamul poate fi un bun animal de casa. Am gasit raspunsul cuiva genial, in mare ii spunea ca e ca si cum ai alege intre un hipopotam, un elefant in calduri, un tigru infometat si un dihor turbat, ultimii trei in acelasi timp. E adevarat ca hipopotamul este animalul care a ucis cei mai multi oameni anual, asa ca nu mai bine te duci tu la magazinul de animale de casa si iti iei un pestisor auriu? Ii poti chiar pune numele Dory. Serios, de ce nu un pug? Pestisorii sunt destul de fragili, mai ales cand nu se imprietenesc cu pisica. Si ramai cu frica. Mai ales ca ai auzit ca Aurica a plecat in Africa. Bineinteles, speri ca sunt niste legi care nu iti permit sa aduci hipopotami vii dintr-o tara in alta. Mai ales ca are peste balta. Iar tu, pescar amator, poti sa stapanesti undita si intr-un picior. Doar nu degeaba ai fost aviator. Pe un avion cu motor. Dar ai lipsit de la orele de zbor. Erai prea furat de decor. Dar niciodata nu am inteles ce cautati voi do...

Ma scufund in pamanturi demult nevizitate de mintea umana in stadiul primar. Nu am habar de atatea citate ce ma asculta, ascunse in gradina cu flori si ma trec fiori cand ma gandesc la tunetele ce le-am vazut in ziua de ieri. ce invieri si care poveste ce trece peste labirintul cel alb. Si ma scufund, si ma scufund, pana cand lumina devine amintire. Doar o sclipire. Si ma scufund...

Am in mine Luna si Soarele, imi scutur petalele, ma deschid ca un bobor transformat intr-o floare gigantica, care se invarte in sens anti-orar. Deschid gura si inghit o galaxie, curios, mai am in farfurie inca o mie, sau poate doua trei mii de galaxii. Da, stiu, vorbeam de o mie, desi nu invatasem inca astronomie. Gastronomie am mai studiat, dar am avut prea putin de aplicat. Am exersat doar in zbor mult prea jos, razant, desi nu prea obisnuiam ca sa gatesc picant. Am fost intrebat daca e greu, am spus nu, iar el a zis: Da si mie ce mananci tu!

Daca tu vrei sa fii schimbarea pe care o doresti in lume fara sa fii pus pe glume, atunci regula de baza e adunarea 1+1=3. Chiar vrei sa intelegi cum sa dezlegi problema suferintei prin prisma credintei intr-o zi mai buna, odata pe luna lasa-te cuprins de forta cea mare nu este tare greu daca incerci mereu sa fii recipientul perfect, e evident ca vorbele tale, asemeni unor petale de trandafir vor fi imprumutate de unele puteri ce vin din alte zari, iar tu le vei spune lucrurilor pe nume insa desi tu esti cel care le rostesti, cel care vorbeste e altul, Preainaltul, cel care este ascuns in firul de praf, in stalpul de telegraf, in spatele raspunsului de la poligraf. In loc de noapte buna, inchei cu o vorba ce imi canta in struna: Da, lumea e trecatoare, imaginara, dar frumusetea este reala.

Soarele era necrutator. Ii simteam focul parca arzand propria-mi piele, chiar si cand ma pitisem la umbra unui copac. Apa ramanea rece doar pentru cinci minute, pentru ca apoi sa devina un fel de licoare calduta. Nu, nu traversam desertul, nici nu calatoream prin focurile iadului. Doar ma intorceam de la munca. Cum am intrat in casa am dat drumul la apa rece si am lasat-o sa curga, sa ma inconjoare incet incet, si sa ma las cuprins de racoarea mult dorita. Parca am reinviat. Am baut si un pahar doua de apa. Creierul a inceput sa isi ajusteze functiile, si si-a reluat activitatea in parametri normali. Ce zi am avut!

Un val arzator de foc nestins, viu ce inghite hulpav intreaga mare, si un Soare ce vine si aprinde in noi acea bucurie ce o traiesti in doi, totul apare intr-o zi de vara calare pe o aripa de cioara si alearga, alearga pana apare bruma. Dar totul dispare cand apare Luna.

Mi se intampla ceva anume, dar e pe bune. De cate ori incep sa scriu noaptea tarziu, cand versuri curg, cateva ceasuri bune dupa amurg, ajung intr-un spatiu interior lipsit de orice decor, unde nu exista decat intunericul si tacerea. E un loc aparte, caracterizat de lipsa oricarei senzatii, piratii aerului vor sa patrunda, folosind o unda, dar aceea e o incapere inchisa, desi nu e interzisa celor de pe strada mea, nu zic ba, desi azi sau maine, tot trebuie sa ies din casa sa cumpar o paine. Bine ca nu am caine.

Luna e plina de splendoare cristalina, dar pare goala pe dinauntru, un mester hatru canta intr-una la o vioara pana tarziu. Si clopoteii mai zornaiau cand armasarul dadea sa fuga. Aveau faclii, aveau si muzici, un foc de tabara undeva pe camp, putin talamb un cerb venea agale, pe cararuia dintre mesteceni. Iar ei dansau, Dansau,dansau...

Stateam pe banca si ascultam vantul, fosnind frunzele dupa un ritm numai de els stiut, cand deodata o raza jucausa mi-a incalzit mana. Soarele iesise din nori, etalat in toata splendoarea sa, asa ca m-am mutat la umbra unui copac, si am scos cartea din rucsac. M-am rezemat cu spatele de el, era putin colturos, simteam scoarta dandu-mi citeva ghionturi prietenesti, dar era destul de confortabil, asa ca m-am pus pe citit. Sunt deja in urma cu cateva carti, mi-am zis, gandindu-ma la teancul de carti noi noute dupa raftul al doilea al bibliotecii.

Ochii tai oglindeau cerul albastru, intr-un desen maiastru in care zeii coborau pe pamant, iar tu erai la mine in gand, ascunsa in spatele ideii de frumusete. Venisem sa iti dau binete cand te-ai intors si m-ai privit, Am ramas uimit, Medusa insasi ar fi inpietrit daca te-ar fi privit doar o data. Indata mi-am revenit, dar tu erai deja departe, lasand in urma doar o parte din povestea ta, si un parfum discret de nu-ma-uita.

Adu-ti aminte de noaptea fierbinte de mai, pe pajistea din mijlocul padurii ardea linistit un foc de tabara, ii simteam caldura pe pielea-mi fierbinte, piciorele goale scuturau roua diminetii, ceva mai tarziu, ce lucru hazliu, lumea statuse in loc in acel joc, dar am crescut mari, am devenit pui de miliardari, am cumparat tot timpul din lume, ne-am pus pe glume, si am aflat, mult mai tarziu, dupa bacalaureat, cum ca in lumea reala nu-ti trebuie multa scoala, doar sa vrei sa iei cu tine cat mai mult bine, sa-l pui in buzunare, sa-l tii pe picioare, in rucsac, dupa un gandac, gansac sau alt pui de dac. Si sa inveti cand sa spui nu, si sa traiesti cum vrei tu. Si mai ales, bucurie sau necaz, sa nu uiti sa ai sufletul treaz.

Am plecat la vanat de pokemoni. Da, nu mai este o gluma, daca inainte eram singurul bezmetic cu telefonul in mana pe strada, citind carti sau cine stie ce altceva faceam, acum sunt multi. Sunt multi domnule, si sunt peste tot. Noul joc Pokemon Go! este desfasurat in realitate virtuala augmentata, adica se suprapune peste ceea ce vedem in viata de zi cu zi. Pune lumea pe drumuri, fiindca trebuie sa mergi ca sa gasesti pokemoni, sa clocesti oua sau sa descoperi poke-stop, locuri unde poti sa aduni bilute de capturat pokemoni sau destul de rar, oua. Ca sa clocesti ouale ai nevoie de 2, 5 sau 10 kilometri de mers, in functie de raritatea pokemonului. Ca fenomen social, este demn de studiat. Mintile mai mult sau mai putin luminate deja profita de acest joc, in rau (atrag pokemoni in locuri retrase, iar tu cauti pokemonul ca un robotel care esti si ajungi la niste persoane nu tocmai binevoitoare care iti fura banii, telefonul si bateria externa (ai nevoie de ea pentru ca jocul consuma bateri...

Am trecut unul pe langa altul, de cate ori, mi-ai zambit complice, nu stiam a zice daca te gandeai la rapirea din serai. A venit dimineata, M-a chemat viata la procesul etapei, la coada sapei m-as fi ascuns, dar inca nu m-am tuns si nu m-am pregatit de nunta cu stelele, am vazut doar ielele cand dansau goale printre petale de nu ma uita. A trecut vara, privesc creasta sura, mi-e dor de caldura in viata mea.

Cand am pasit pe nisipul fin, piciorul meu s-a afundat pana la glezna, si am simtit caldura placuta inconjurandu-ma, pentru ca un moment mai tarziu apa rece, revigoranta, sa imi maseze gambele intr-o miscare ritmica, val dupa val. M-am lasat cuprins de admiratie, privind albastrul de necuprins, limitat doar de linia orizontului. Soarele se stingea incet, iar intre mine si el o multime de oameni inotau linistite, asemeni unor furnici evadate dintr-un imaginar musuroi. Aerul era plin de mirosuri incalcite intr-o armonie aparte, pe un fundal usor sarat, cu o tenta abia simtita de alge in descompunere. Nu era ceva respingator, ci mai degraba un punctde reper, menit sa trezeasca amintiri din alte vremi. M-am uitat de jur imprejur, mi-am adunat lucrurile, mi-am incaltat sandalele, am pus prosopul pe umar si m-am indreptat spre casa, lasand in urma inserarea ca pe un voal de matase transparenta prin care se strecura lumina stelelor ca niste licurici.

Am descoperit ceva nou. Tu stii cat de greu este sa nu faci nimic? Mintea iti zboara intotdeauna undeva departe, strabate spatiul si timpul cu usurinta unui dansator argentinian de tango. Indigo e culoarea mea preferata, mai ales in conjunctie cu sunetul de cale ferata, dar calatoresc mult mai rapid in mintea mea decat Leibniz cu ipoteza sa. Ce feerie, dar cand incep sa imi pun gandurile pe hartie totul dispare in liniste, si mai ramane doar tacerea, si dorul si durerea, creata de lipsa a nu-stiu-ce care nu stiu cum a disparut. Sau poate ca niciodata nu l-am avut. Dar altfel cum s-ar explica toata aceasta idee a mea.

Mergand pe malul raului, ca in atatea alte dati, am privit ratele si apoi cerul si am intrat in taramul magic unde tacerea domneste peste lumina galben aurie a pacii si linistii interioare, careia uneori tu ii dai numele de Soare.

Pasarea canta Un cantec maiastru, Cerul albastru Ma umple de nori. Un gand fugar, de cate ori, Ma va-ntrerupe Din reverie. Cu bucurie Ma reintorc In mine insumi Si râd, Si plâng Si ma scufund In timp. Un anotimp Si jumatate. Mai stii de "Sarea in Bucate"?

Priveam la ceasul dupa perete, un ceas alb, rotund si zgomotos, pe suprafata caruia puteam observa patina timpului. Secundarul se misca hotarst in ritmul ametitor al unui tic-tac monoton, iar eu il priveam cu atentie, complet absorbit de aceasta absurda situatie. Simteam o usoara presiune in zona fruntii, probabil sinusurile mele aveau ceva de comentat legat de ultima mea plimbare prin ploaie. Simteam fotoliul tare presandu-mi coapsa, si o usoara senzatie de amorteala. Picior peste picior, glezna stânga apasa genunchiul, iar respiratia curgea usor, abia simtit. Cu toate astea ma simteam incapabil sa imi mut privirea in alta parte, atras de secundarul ceasului printr-o magie care nu o puteam intelege. Bine ca nu am cumparat saptamana trecuta acel ceas cu cuc.

Cand ai fost ultima data fericit? Iti amintesti? Eu da. Acum 3 ore si 48 minute. Prea multi supravietuiesc in loc sa traiasca. Imi caut cuvintele, vreau sa ajung din nou in acel loc unde chiar si emotiile se estompeaza si dispar, dar nu stiu cum sa va descriu acel loc. Pentru ca nu este un loc propriu zis, nu imi dau seama daca apartine emotiilor sau intelectului. Dar sunt sigur ca voi stiti despre ce vorbesc. Ai fost vreodata undeva la inaltime, privind in jos la o intreaga panorama, fiind patruns de o maretie fara de margini, si de acel sentiment ca esti mic si insignificant raportat la scara universului. Acea stare era minunata, dar cel mai adesea nu gasesti cuvintele pentru a o descrie. Despre ce vorbeam? A, despre nimic important. Privisem norii, fara graba, fara sa ii asez in categorii. Lasasem privirea sa se adanceasca in viziunea cerului, si am fost cuprins de o maretie a naturii, incat am simtit nevoia sa impart si cu altii aceasta viziune, dar cuvintele mele si-au pierdut sen...

Sunt doar instrumentul Vointei din spatele cortinei. Sunt doar o oglinda Care iti arata Reflexia Galben aurie A acelei comori Ascunse adanc in tine. Intr-o zi am intrebat: Cine esti? Raspunsul a fost: Sunt Mâna care scrie In Cartea Destinului. Apoi literele s-au estompat, Poezia a disparut, Iar eu am ramas Cu un pergament gol Ca o coala alba.

Aminte mi-am adus de tine, mergeam tinandu-ne de mana prin parcul Herastrau, un fierastrau neascutit, putin ciobit, avea la circ clovnul cel gras. A mai ramas o amintire, a ta privire, cand m-am dus, am urcat sus, etajul zece. Ce se petrece? El imi zicea: nu trezi amintirile noaptea cand vrei sa adormi. Ca intre domni, vorbeam noi doi, eu si Patrocle, despre sabia lui Damocle, si ea parea usor distrata, putin aplecata, privea pe fereastra. Cine a prins Pasarea Maiastra? ne zise ea atunci. In dungi era sacoul meu, nu auzeam, intreb mereu: Mai ai ceva de spus? Dar e tacere. Ea s-a dus. Acasa.

Zilele se infasoara desfasurate pe un mosor imaginar, in zadar incerc sa descos nodul gordian al gandurilor mele. Ele se incalcesc, se repezesc si atunci mai am o ultima solutie. solutia salina alina dorul de nestins ce m-a cuprins privind stelele. Ielele canta in iezerul din valea de unde calea se asterne, se cerne sita ursita nu mai apare, era o boare de vant, un cant al ploii. Boii trageau la jug, arau, pliveau si nu semanau cei doi frati intre ei. Vrei sa alergi pe cerul instelat?

Privesc cerul. Nu fac nimic altceva. Asezat pe spate, mirosul de iarba ma invaluie si ma face sa prind radacini. Simt pamantul colturos impungandu-mi coastele. Dar continui sa privesc cerul. Norii se misca aparent fara nici o noima. Incerc sa gasesc un pattern, dar fara succes. Ei se deplaseaza cu gratie, acolo unde vantul ii rostogoleste. Exista o intreaga armonie in spatele acestei miscari, imi zic, privind un nor in forma de iepuras, a carui codita ii dispare destramandu-se efemer. Dar dupa o vreme chiar si gandurile mele incep sa de destrame, lasandu-ma in urma doar pe mine mie, si mirosul de iarba, si vantul care imi mangaie pielea incalzita de razele soarelui. Si o senzatie nevazuta si nemaiauzita de fericire.

Am incercat sa iti arat Luna Tu te uitai la ea, ai uitat sa privesti degetul care iti arata astrul selenar in plina splendoare. Intoarce-ti privirea nu catre mine, ci catre tine, de vrei sa ajungi mai aproape chiar si de Soare.

Ou

Doua cuvinte aliniate. Albastrul pur Cântā.

Sunetul mā invāluie Ca un freamat Încolācit in inima mea.

Intotdeauna mi-am inchipuit ca te ador, desi inimii tale nu i-am gasit decodor, cand am incercat sa fiu un cascador, cu sufletu-mi trimis ambasador. De tine imi e inca dor, etern conchiscador, din prima zi cand te-am zarit pe coridor, aveam acel costum de comandor, m-ai intrebat daca cumva eu sunt actor, si glasul tau era usor acuzator, desi sa recunosc parea ademenitor, eu amator ca sa devin un autor am incercat sa par biruitor, desi stiam ca nu-s un mare calator. Aveam nevoie de bronhodilatator, aveam un puls de caprior pierdut in lume, aproape ca uitasem ale mele glume, credeam pe bune ca intre noi doi, cu toate-aceste ganduri drept puhoi, tu dulce ca o zana, eu broscoi, vom curge unu-ntraltul drept suvoi, iubindu-ne nebuni prin tot atatea ploi. Dar am uitat. Si iarasi am plecat in lumea larga ca sa te gasesc.

Sunt frunza care cade la pamant, copacul vietii a vazut amurgul, aproape am ajuns la Demiurgul care era ascuns in al meu gand. Am admirat apusul intr-o trecatoare, umpluta cu nameti cantr-o poveste, vazut-am rasaritul langa mare, cu valurile ce-mi dadeau de veste ca lumea e prea mare ca eu sa o-nteleg, dar inima plecase dupa albul inorog ascuns cu-ndemanare dupa un trunchi de soc. Acum ascult cum vantul sopteste printre pomii din gradina ascunsa in spatele casutei pe care-am ridicat-o in poiana dintre pini. Tu incerci sa suspini, desi noaptea trecuse, iar noi urmam un gand ce fuse, si se duse.

Viata trece pe langa noi. In loc sa o traim, in loc sa fim acolo, in acel exact moment in care totul se pretrece, noi calatorim depart, ne pierdem prin lumi imaginare create doar pentru o clipe de gandurile noastre, magnifice constructii efemere menite a ne manca timpul liber si a ne distrage de la adevarata noastra pasiune, de a trai plenar. Am uitat sa simtim cu intensitate, sa iubim cu pasiune, intre alb si negru am dezvoltat o pasiune pentru gri. Nu suntem nici aici, nici acolo, ne inchipuim a fi neutri, doar pentru ca nu avem forta sau energia necesara de a alege si a ne deplasa spre stanga sau dreapta. In loc sa experimentam, ramanem blocati la intersectie si privim masinile trecand prin sensul giratoriu. Nu am, nu pot, nu sunt, nu vreau, putem gasi zeci de scuze pentru a nu ajunge acolo unde ne dorim, doar pentru ca frica sau ideile gresite ne blocheaza, ne pun piedica si ne tin pe loc, asemeni elefantului din poveste. Cum care poveste? A, nu o stii, am sa o spun atunci, inca o ...

Nu avem nevoie sa ne dam cu capul de toti peretii in speranta  ca vom crea  o usa. Cel mai adesea locuim intr-o casa cu usa blindata si pereti imaginari, in loc sa pasim afara, pentru ca limitele nu sunt reale, ele exista  doar in mintea noastra. dar cu toate acestea noi incercam sa daramam usa. Fiind prea plictisiti  de noi insine. Acest comitet de decizie: Eu, tu si mintea mea. (Photo by Jeanne Sammons)

Piticul de sub ciuperca privea ingrijorat spre cerul innorat scarpinandu-se in barba lunga pana la genunchi. Un unchi de-al sau, nu din cei vechi, unul nou a plecat spre Copou, dar a ajuns in metrou in Baneasa intreband unde ii e casa Casa lui fiind un loc anume in timp, nu in spatiu. Vorba lui Ratiu: Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine.

Autobuzul mergea cu viteza pe serpentinele halucinante. Zapada incepuse sa se aseze, iar noi am fi vrut sa dormim acasa la noapte. Se auzeau soapte in compartiment, nimic indecent, doar persistent. Iar vantul vuia, vantu-mi graia o poveste de demult, de pe vremea cand un cult al personalitatii, se nastea in umbra mortii, la marginea baltii. Papadie, papadie, ce imi scoti din palarie?

Dansez in ploaie, alerg cu vantul, ma cheama pamantul sa-mi spune povesti. Vreau sa stiu unde esti, o pasare-mi spune, mi-aduce alune o veverita. Da din codita catelusul meu drag, vad o pisica, imi toarce in prag. Gandul imi zboara spre tine iara, respir pe-o nara cu ochii spre cer. Si cer parere de adiere a unui parfum familiar. Dar norii plang si tunetul suna in toata valea, aceasta mi-e calea spre acele piscuri din departari. Hai sa plecam spre alte zari.

Odata demult, am calatorit prin lumi de vis, interminabile deserturi, in care ochiul imi era inchis. Am vazut jungla si oceanul de gheata, si am scapat cu viata, numai si numai pentru ca eram mereu in visul meu. Dar acum am crescut mare, si inima-mi tresare ori de cate ori aud cuvantul aventura. Mai mut o tura, un nebun, dar nu mai am pionii drept carne de tun ca alte dati, in alte vieti, in care strabateam universul in lung si lat. Cred c-am uitat!

Am vazut pe plaja maimuta, facea poze pentru zece lei. Dar magarusul nu mai era acolo, se aciuase sub o umbrela, paralela cu valurile marii. In umbra cararii am asteptat insetat, pana cand un calator ciudat m-a intrebat daca sunt si eu cu mine. I-am spus ca sunt bine, dar el a insistat, intrebandu-ma daca acasa m-am lasat pe mine insumi cand am plecat spre mare. I-am spus ca ma doare capul un pic, si inima putin mai mult, deoarece golul din stomac imi aduce aminte de ce am avut si am pierdut. Iar el mi-a spus ca nu putem avea nimic, desi doare cite un pic, dar ne inchipuim ca suntem mai inteligenti decat pescarul, incercand sa ne strecuram printre ochiurile plasei asezata maiastru la cumpana vietilor noastre. Asa albastre, valurile marii cele negre deveneau verzi, de nu ma crezi te poti duce chiar tu sa verifici, dar nu uita sa specifici ca marea este albastra doar atunci cand norii se privesc in oglinda.

De maine voi deveni pictor culorile mele vor fi sunete care vor canta cel mai frumos cantec despre curcubeu. Mereu mi-am dorit sa pot sculpta poeziile mele, in mii de petale ale unor roze un pic trecatoare, roze rosii ca viata atunci cand mustata de lapte proaspat, baut cald pe-nserat iti aminteste ca ai plecat spre adevarata ta casa.