Paracelsus - just another ordinary life

 Undeva pe drum, m-am pierdut de mine. Am devenit un altul, cu o alta masca, iar copilul din mine s-a ascuns intr-un colt al casei bantuite de fantomele prezentului.  Incerc sa imi reamintesc cine sunt, dar cel mai adesea ma pierd printre detalii.  Ma trezesc pentru o clipa, doar pentru a realiza ca intreaga lume este adormita. Iar apoi, epuizat, adorm din nou.  Imi e dor de o zi de vara, cu soarele cald pe obraz, cu o apa rece curgandu-mi printre degete, si cu prieteni razand fara motiv in jurul meu. Poate ca acasa nu mai este un loc in spatiu, ci un interval in timp, si daca asta e adevarat, tot ce a mai ramas este memoriu unui timp cand magia era reala.  Ceata ma inconjoara din nou, dupa un scurt moment in care am fost invaluit in lumina unor dumnezei binevoitori, intr-o lume in care totul era posibil.  Invoc Arhanghelii Mihail, Gabriel, Uriel si Rafael. Lumina lor divina ma reinconjoara. Am multe de facut. O noua zi a inceput. Inca mai am timp sa salvez...

Privea tabloul cu interes, si ceva nu parea sa fie in ordine. Norii din spatele femeii pareau sa aibe irizatii violet, iar pe cer se puteau vedea doua luni, in loc de una. Un animal nemaivazut alerga pe camp, si o amintire de demult isi facu loc la suprafata gandurilor sale. -Ce se intampla cu mine? se intreba in sinea lui. -Cum, nu stii? ii zise un batranel de langa el. Esti pe cale sa te trezesti. Uimit privi la cel de langa el, semana putin cu Stan Lee din profil, si incerca sa isi dea seama ce se intampla. -A, scuze, ii spuse batranul. Cateodata raspund gandurilor celor de langa mine, in loc sa ii astept sa zica cu voce tare. Te-ai fi gandit ca 260 de ani traiti aici pe Pamant m-au invatat sa nu mai raspund neintrebat. Zicand aceasta interlocutorul sau se intoarse si se indrepta spre iesire. Prietenul lui veni in graba, intrebandu-l curios: - Stii ca acela e pictorul care a pictat toate aceste tablouri din expozitia in care ne aflam? Ce ai vorbit cu el?

Privesc ruinile bisericii altadata atat de plina de viata. Acum mai sunt trei ziduri pe jumatate prabusite. Au trecut doar 30 de ani, dar parca ma desparte o eternitate de copilaria mea. Am ajuns din nou "la tara", in locurile in care inocenta era la ea acasa. Am traversat podul candva refacut, care acum pare sa dea semne de oboseala. Nu mai este folosit, unul nou de beton a fost construit la un kilometru departare in josul raului, iar masinile pot in sfarsit sa treaca nestingherite. Tufe mari de salcami acopera prundul garlei, in locurile in care altadata nici macar iarba nu apuca sa creasca. Aici bateam mingea cu totii dimineata, dupa care ne racoream in apa curgatoare si cristalina. Nici puntea peste parau nu mai este. Cateva scanduri innegrite pe care intemperiile vremii nu le-au distrus inca, si natura care isi recastiga locul in aceste tinuturi uitate de timp. Am urcat usor dealul pe muche, doar pentru a gasi iarba pana la brau, si crengile aplecate ale unor pomi care n...

"Am fost in unul din locurile sfinte ale religiei mele. L-am simtit gol si lipsit de putere. Urmele Celor Dintai nu mai ne incalzesc ca in trecut. Se pare ca pana la urma Gheata Primordiala va cuprinde totul. Focul e din ce in ce mai rar, iar Pastratorii lui se ascund in pesteri din ce in ce mai adanci. Ne pregatim sa calatorim pina la unul din ultimii Strabuni, singurul care mai este in viata. Vointa lui e una cu legea Naturii, si daca cineva ne poate salva, el este acela. Il vom ruga sa invoce Zeii, astfel incat intreaga lume sa cunoasca Caldura din nou. " Aceasta inscriptie apocrifa m-a amuzat cumva. Am facut analiza cu C14, si s-a dovedit a fi cu un an mai veche decat data la care asteroidul Nemesis a lovit planeta. Poate ca cel de care vorbeau a cerut ca planeta sa se incalzeasca din nou. Dar a uitat sa intrebe despre efectele secundare. Cum ar fi distrugerea unei intregi civilizatii.

Eram la munca zilnica, spaland vase intr-o mica cafenea din centrul Manchesterului. Nu stiu ce se intampla cu mine in ultima vreme, dar parca nu mai sunt eu insumi. De parca ceva esential imi lipseste. Totul a inceput cu o luna in urma, cand am plecat intr-o excursie in Peru. Un loc in care magia parca prinde viata, si una din experientele prin care am trecut presupune sa experimentezi viata ca un localnic. Am facut o calatoria cu barca, sa intalnim niste oameni aparte, care poarta numele de Tribul Ascuns. Am stat acolo doua zile, iar seara ne-am adunat in jurul focului cu totii. Si pentru ca ghidul nostru intelegea dialectul nomatsiguenga pe care acestia il vorbeau, ne-a tradus cateva din povestile si legendele locale. O traditie orala minunata, vorbind despre locul nostru in lume si despre misiunea pe care o avem in aceasta viata. Aveau chiar si proprii lor samani, iar in dimineata urmatoare am vorbit cu ei ore intregi, despre plante, despre regenerare, vindecare, schimbare si mult...

Ajuns pe malul lacului, am auzit un zgomot. Cineva inota, scaldat in lumina eterica a lumii. Am privit in directia de unde venea sunetul, si am putut sa o vad iesind dintre valuri, asemeni Afroditei din spuma marii. Goala ca in ziua cea dintai, suvite de par blond incapatanandu-se sa ii acopere fata. As fi vrut sa zic ceva, dar cuvintele dadusera bir cu fugitii. Am privit-o cum se imbraca incet-incet, si cum dispare printre salcii, ca o viziune dintr-un univers paralel. Asta a fost acum 23 de ani, si poate ca as fi uitat aceasta intamplare a copilarii mele, daca nu ne-am fi intalnit zilele trecut la un eveniment social. Mi-a zambit si mi-a zis: "Probabil ca nu ma mai tii minte, au trecut mai mult de douazeci de ani de cand ne-am vazut ultima oara." Am simtit cum obrajii imi iau foc, si probabil ca si urechile imi erau rosii in acel moment. "23 de ani au trecut, dar tu arati ca si cum totul s-ar fi intamplat ieri. Care iti e secretul?" am zis, revenindu-mi din soc....

Unul din cei mai inteligenti oameni pe care ii cunosc lucra la o firma oarecare ca paznic de noapte. Dar era ceva anume, care nu puteai sa nu il observi, ceva eluziv, ascunzandu-se chiar in momentul in care credeai ca ai rezolvat ecuatia. Ne-am imprietenit, lucram la aceeasi firma, si deseori mai stateam de vorba pe la cate o aniversare sau petrecere a companiei. Asa am aflat ca muzica fusese o pasiune a lui si ca lucrase in cercetare de la 20 pana la 40 de ani. Stai putin, mi-am zis, privindu-l si gandindu-ma ca nu i-as fi dat mai mult de 30 de ani. Dupa aceea a plecat sa studieze despre muzica sacra si alte subiecte legate de vibratii si frecvente, in anumite locatii din jurul lumii.  "Care e evenimentul care te-a impresionat cel mai mult?" l-am intrebat curios. "Sunt multe de spus, dar unul dintre ele m-a marcat. Practic, mi-a schimbat perceptia asupra vietii." "Ascult." "Eram undeva in padurea amazoniana, urmarind niste legende legate de ...

Se zice ca uneori este nevoie sa strabati intreaga lume, pentru a aprecia cu adevarat locul in care ai vazut pentru prima oara lumina zilei. Mitul eternei reintoarceri, or poate doar amintirea unui timp in care viata era perfecta, asa cum este copilaria fiecaruia dintre noi, indiferent de greutatile ei, totul este de fapt ascund in modul in care inveti sa privesti totul cu ochi de copil, ca si cum ai vedea pentru prima oara. Acesta este motivul pentru care uneori strabati o lume intreaga, iar odata ce ai invatat sa vezi fara sa judeci sau sa emiti prejudecati, lumea se schimba pentru totdeauna. Traiesti in ea, dar numai pentru a vedea miracole la fiecare pas, sclipiri ale frumusetii eterne sau perene, aflate acolo doar pentru ochii tai. Ceilalti vor trece nepasatori, cu gandul la calatorii pe care nu le vor face nicicand, sau la un timp in care vor fi fericiti. Si in tot acest timp, fericirea si minunea de a fi este acolo, langa tine, la o aruncatura de bat. Dar tu nu o vezi. Ochii tai...

Inot impotriva timpului, care alearga cu inversunare, desi eu, calare pe un pursange arab, incep sa castig teren, mai ceva ca un tren, iar trena ta era alba, transparenta, stateam amundoi de vorba la un ceai de menta si fragi si mure, inca nu puteam sa cred ca ai iesit din padure, imbracata doar cu patru din cele sapte voaluri, ai facut valuri, ai ametit audienta, incepusem sa imi schimb frecventa cu care inima imi bate de obicei, apoi ai disparut in goana dupa idei. A fost o poveste destul de buna, pentru acest sfarsit de spatamana.

Probabil ca si cei din vechime considerau ca corpul e doar o haina, iar noi trebuie sa incetam sa acordam atentie hainii, si sa ne concentram asupra celui care o poarta. Si poate ca aceasta haina era doar un vesmant temporar, lasat in urma atunci cand sufletul pleaca. Ce este sufletul? Oare ce vor sa celebreze toti acesti oameni de Halloween? Sa fie oare aceeasi sarbatoare cu acelasi sens ca mai demult? Sau a devenit doar ceva comercial, desacralizat, un simplu motiv de petrecere cu costume sinistre? Schimbarea a avut loc acum mai mult sau mai putin de 100 de ani, cand totul a devenit o joaca, asemeni copiilor care se joaca de-a fantomele in speranta ca isi vor indeparta frica de necunoscut. A fost pervertit scopul initial, iar ritualurile s-au pierdut in negura timpurilor. Halloween, ce gluma buna! Apropo, voi stiti de unde vine Craciunul?

Cnad mintea se agata obsesiv de un concept, tanjim dupa el asemeni gustuli dulce, exista o atractie nedefinita, produsa de magnetica putere a gandului focalizat incontinuu spre obiectul obsesiei. Pentru a indeparta aceasta problema, mintea noastra trebuie sa fie directionata spre un alt obiect, antrenandu-ne in a-l programa ca viitor punct de reper al unei virtuale noi obsesii sau obisnuinte. Poate fi exterior (sunetul valurilor) sau interior (bataile inimii sau zgomotul produs de respiratie). Perseverand de-a lungul unui interval de timp necesar schimbarii, chiar daca nu suntem la malul marii.

Ariciul scoase nasul precaut de sub tufisul unde se ascunsese, si se apropie cu bagare de seama de farfuriuta cu mancare. Chiar asa, stiai ca langa mancare de caini si pisici poti gasi si mancare pentru arici? Eu nu stiam. Acum il priveam atent, ma privea si el pe mine, dar eu incremenisem si imi ziceam in gand: Sunt ca o stanca, sunt ca o stanca!. El a trecut pe langa mine, tarand farfuria dupa doua cutii pline cu pamant. O ora mai tarziu inca il vedeam mancand.

Furnicile treceau aliniate, in goana dupa-acele aruncate bucati de paine si alte firimituri, tu nu stiai cum sa le inconjuri cu picaturile de ulei de menta, si alte remedii de data recenta. Furnicile treceau chiar prin bucatarie, sapasera prin zid ca prin hartie, aveai in gand ca sa chemam expertul, cu toate ca era de-a dreptul amuzant, in goana noastra dupa carburant. In noaptea urmatoare era luna plina, vedeai si pestii in acea lumina, iar fluturii fugeau spre felinar. Degeaba l-am pitit dupa hambar, se pare ca-l avea pe vino-ncoace, in goana noastra dupa tepi si ace, desi am fi putut face si pace, ca doi puiuti scapati de prin gaoace.

Era dimineata spre seara, abia iesisem afara, nu de alta dar era cam frig, venise iarna, ma pregateam sa plec in Parma, cu toate ca sunt vegetarian, poate o pizza doua tot mancam, si tocmai atunci a venit si feed-backul, , erai si tu si varul ala, Dacul, adusese cu el chiar si hamacul, desi i-am zis ca nu stam langa plaja, si nu avem nevoie de o straja. Eram in cort doar noi, amundoi, si desi aveam doar un sac de dormit, ne-am mai linistit in zori, ne trecusera ceva fiori, iar tu ma priveai cu ochii tai atat de albastri, aveam in minte ditamai schita, dar tu de fapt iti cautai rochita. Au trecut luni de-atunci, un anotimp, am amintiri ce nu le-as da la schimb, si-acum astept ca sa se lase seara, sa te privesc precum intaia oara.

Am sentimentul ca plutesc, undeva intre realitate si realitate, incercand sa imi domolesc realismul, ca sa nu il numesc cinismul, de care ai nevoie daca se poate, ca sa supravietuiesti in societate. Desi, dupa cum stim, scopul nostru nu este sa supravietuim, ci sa inflorim, sa devenim cea mai perfecta versiune imperfecta a noastra, ca indivizi, si sa incetam sa mai fim guvizi, in goana dupa senzational, sa mergem in stanga sau dreapta fara sa avem habar de cei care manevreaza luminile semaforului, ca sa ne limiteza metafora zborului.

Atatea discutii si contradictii, cu accente puse pe drepturile omului, bogatia pomului si rabdarea domnului cu care am impartit aseara o bucata de paine, plimba un caine prin parc, numele lui era Marc, si desi individualitatea ne separa, bunavointa este cea care da sfoara in tara, fara sa te doara, atunci cand vestea buna zboara mai repede decat o ciara flamanda, care vrea mancarea sa o ascunda de ceilalti, intr-o zi de marti.

Eram in caruselul meu cel nou, pe calul cel alb, aveam nu mai mult de trei ani, nu imi pasea de bani, de protectia solara, de criza globala. Eram fericit daca aveam o inghetata, o prajitura mare de ciocolata, un corn cu susan. Am mai crescut un an, incetul cu incetul, am invatat alfabetul, am descoperit lumea, am aruncat o privire in presa rusa, in cea chineza, nu auzisem inca de engleza. As fi vrut sa merg la marginea lumii, si daca scapam teferi, sa invat cum sa zbor printre luceferi. Nu imi pasa de forme sau stil, eram un copil. Ma simteam bine. Inima mea era inca cu mine.

Spick si Span, calare pe un tobogan de emotii si rani larg deschise, ganduri interzise si alte asemenea manevre de culise, au invatat sa faca surfing pe valurile unor idei, desi miei, ei au dat turmei lor numele de haita, iar lupii isi radeau in barba, filozofand despre destin, cu gandul la un inexorabil destin. Pana cand au invatat, cum ca gardul era electrificat, si au simtit pe propia piele ce se intampla cand privesti la ele, la acele stele de cinema, fara sa stii ca autobuzul de pe traseul lui Sapte se opreste la 9 jumate, in noapte, si acela e timpul cel mai frumos, in care poti sa mergi pe jos, admirand luminile unui oras care nu doarme, sau poate ca becurile sunt aprinse sa ne alunge propriile spaime. Pana cand am gasit o hartie pe care scria: Baiete, ce vise ai avut in copilarie?

Am scapat un oftat, desi am mancat atat de bine, incat o parte din mine ar fi ramas aici peste noapte, dar nu mai suportam atatea soapte, care imi aduceau aminte de vremea cand eram cuminte, fara minte, fara pretentii sau masti, alte cantece ascultam la casti, nu mai abordez alt subiect mult prea vast, care nu poate incapea intr-un podcast. Buruienile sunt destul de mari in gradina, stiu ca soarele nu are nici o vina, dar am auzit ca si plantele au suflet, deci nu ma incumet sa pornesc masina de tuns iarba, mai bine ma apuc si imi rad barba, dupa o baie cu apa fierbinte, demult nu mai sunt atat de cuninte cum eram candva, lipit de fotoliul de mucava, mancand o baclava.

Fara sa am habar, ce caut tocmai pe acel ghetar, am privit un elefant de mare, pasind cu incredere in stramtoare, stramtorat de ghiata, dar inca in viata, un mascul-foca, cautand o roca, a fost ajutat de doi pinguini sa se indeparteze de cei doi rechini, sau balene, nu stiu de ce inca avem probleme cu identificarea acelor semne, nu cele din lanurile de grau, dar mai degraba cele ce se nasc in parau, se transforma in fluvii, se varsa in mare, iar apoi dispare cu reflexii albastre-verzui, cum sa nu ii spui celei de langa tine sa priveasca bine, imediat ce se scoala, aceea din stanga e aurora boreala. De unde stii, te intreaba, in graba, iar tu ii spui ca stii, pentru ca revii mereu, la locurile de unde ai plecat, odata demult cand umanitatea s-a format.