Paracelsus - just another ordinary life

Asemenea razboinicilor din vechime, cantaretii de nai respira ritmic aruncand sunete sacadate, menite sa inlantuiasca frumosul si sa il faca palpabil degetului mic de la mana stanga. Langa leul de foc, cu putin noroc, a crescut o floare de sunatoare. Cine esti tu oare?

Te imbie cu o scrumbie acea sirena fara trena de matase, il simti in oase, socul schimbarii pe malul marii. Dar in zadar alergi in zare dupa soare.

Visatorii isi construiesc case din zapada asteptand rasaritul. De ce?

Alergam in cerc, citim printre randuri iar aceste scanduri din lemn de stejar nici nu au habar cand va veni vara. Dar se lasa sara pe dealul din spate iar el nu mai poate ca sa mai strabata ca si alta data drumul serpuind catre labirint.

Spuneau ca limita e Cerul, dar chiar si asta ar fi o piedica atunci cand vrei sa devii una cu intreg Universul.

Sabiile noastre inconvoiate lovesc ritmic scutul. Zgomotul acopera intregul deal, albit deja de zapada care a cazut azi-noapte. Iar tunetul si fulgerul ploii de aseara au ramas o amintire in fata furtunii. Valuri de oameni asteptand un semn.

Fereastra casei mele arunca o privire spre infinit. Azi am acoperit-o cu pagini de ziar, era prea mult pentru o minte obisnuita sa culeaga bomboane colorate pe ecranul telefonului mobil. Maine voi da tuturor celor pe care ii intalnesc un nume, pentru a nu privi direct spre scanteia stralucitoare din inima lor. In ordinar gasim confort. Suntem legati de propriile obiceiuri si miscari mecanice, un fel de atavism cultural in suprarenal, sau poate supra-real-ism. Gata, plec afara, Soarele a iesit dintre nori.

In vartejul dansatorului sufit se ascunde spendoarea negraita a nestiutei Perle Albastre.

Am simtit milioane de furnici tropaind pe spinarea-mi de otel inoxidabil. Inexorabil mirabila senzatie a aparut cu gratie in momentul in care printre petale de trandafir am inceput sa respir din nou, abia iesit din ou si sa tip din toate puterile sa las temerile si sa ma inalt in zbor chiar daca inca eram pe covor cu ochii inchisi.

Am plecat in cautarea propriei Itace, si, ca niciodata, se pare ca e nevoie sa cutreieri lumea, sa cobori in infernuri, si sa urci in paradis, desi nu esti Orfeu, pentru ca sa afli ca Euridice iti este vecina cu eternitatea de vizavi.

La streasina,o pana de codobatura, un furcoi si o grebla dupa sura, o casa cu usa inchisa, cu zavorul tras, asta e tot ce-a mai ramas in urma lui. Si o camasa veche atarnata intr-un cui.

Imi privesc castronul de supa ca o lupa ce imi mareste apetitul pentru aventura, dar nu, nu e vorba de gura ci mai degraba de singura cale de a ajunge acolo unde vantul rostogoleste norii. iar coardele viorii ma insotesc cu un cantec cristalin negru si rece ca un pahar de vin, cu dute-vino, sau cu vino-incoace, o idee de coace in spatele unor preferinte spre nestiute tendinte de a creste intr-un an cat altii in doi, dar numai daca suntem amundoi pe aceeasi pagina, margine de insula, cu un uragan desenat cu pensula si apoi am uitat cad de mult a trecut de cand am plecat. Ma ridic de la masa si imi reincep drumul spre casa.

Cat de mare e diferenta dintre acel moment in care simti influenta apasatoare a Lunii, chiar si in miezul zilei, si acel moment in care Soarele din tine lumineaza clar chiar si in miez de noapte?

Dincolo de complexitatile limbajului se ascunde o tacere care comunica mai mult decat insasi cuvintele

Am privit acea broasca pe lac, care vana in zadar stelele, crezandu-le muste, ori alte ganganii. Oricat ar fi incercat nu s-ar fi saturat, pentru ca o broasca nu poate manca stelele din cer. Tu esti la fel?

Vad scara de lumina incep sa urc pe ea, in dreapta, cu ochi de copil ma sprijina Mihail, in stanga e chiar el, Gabriel, in fata mai rebel, Uriel, in spate ca un miel, Rafael. Simt focul ce nu arde, nu este ca la carte, dar inima imi bate, speranta imi razbate, deschid ochii cu vantul batandu-mi printre plete, o noua zi incepe.

Vorbind in termeni de IQ si alte litere din-astea, aruncate in graba pe o foaie, nu trebuie sa uitam ca orice cuvant are doar importanta pe care noi insine i-o acordam.

Aceasta ploaie apasatoare ma indeamna sa dorm un an si jumatate. Daca se poate.

Regenerarea ca forma a nemuririi pare absurda atunci cand iti umpli timpul cu nimicuri mai mari sau mai mici, mi-au zis cei sapte pitici. Ce mai zici?

Cand vântul Invaluie frunza cāzând In ireale traiectorii spiralate, Eu imi intorc privirea In-afarā. Si lumea mā-nconjoarā.