Paracelsus - just another ordinary life

Am privit acea broasca pe lac, care vana in zadar stelele, crezandu-le muste, ori alte ganganii. Oricat ar fi incercat nu s-ar fi saturat, pentru ca o broasca nu poate manca stelele din cer. Tu esti la fel?

Cautam hrana, dar nu turta pentru burta, ci lumina pentru inima, in ideea ca uneori hrana nu inseamna neaparat mancare, fara de care am putea trai cel putin o zi, dar fara iubire, chiar daca traim in nestire, nestiut de tine, ratacit in mine, pesteri si alte desene rupestre, incercand sa dam un sens necunoscutului, prin prisma vazutului, dar in final ne lasam pagubasi, chiar daca suntem cu totii partasi la acest mare joc de noroc numit Viata. Traim intr-o lume de ghiata. 

Mergand pe drum si mirosind pentru ultima oara liliacul din curtea vecina, fara pricina, am privit si spre cer, inca mai sper ca stelele ma vor auzi, si-mi vor veni in intampinare, in momentul in care voi incepe sa zbor, pentru ca ador sa o fac, chiar daca trebuie sa imi imbrac costumul de inger.

Vad scara de lumina incep sa urc pe ea, in dreapta, cu ochi de copil ma sprijina Mihail, in stanga e chiar el, Gabriel, in fata mai rebel, Uriel, in spate ca un miel, Rafael. Simt focul ce nu arde, nu este ca la carte, dar inima imi bate, speranta imi razbate, deschid ochii cu vantul batandu-mi printre plete, o noua zi incepe.

Sau cum ar zice francezul, unde sunt zapezile noastre de altadata? Din ce in ce mai multe persoane se plang de vremea schimbatoare, si trecand peste dorinta omeneasca de a vrea un pic de racoare si vant vara, si un pic de caldura iarna, este din ce in ce mai clar ca se intampla ceva acolo. In ultimii ani am vazut cutremure devastatoare, tsunami, uragane, taifunuri si alte asemenea minuni. Sa fie oare Pamantul incercand sa scape de acest virus numit umanitate, sau suntem tot noi cei care ne taiem craca de sub picioare? Teoretic, nu avem cum sa stim, dar daca am fi educati, sau mai degraba reeducati, in spiritul apropierii de natura, am putea sa declansam o transformare globala. Numai ganditi-va, o zi in care sa reducem consumul de curent, raportat la 6-7 miliarde cati suntem, ar putea prelungi viata planetei cu inca 120 de ani. Sau suntem prea egoisti ca sa ne gandim si la nepotii nepotilor nostri? Eu sper ca nu.

O veche legenda chinezeasca spune ca lumea se odihneste pe carapacea unei testoase, si ca atare, orice testoasa este cumva intr-o conexiune mitica cu cea care sustine lumea. Ele sunt terapeute desavarsite si pot fi intalnite in piscine, fantani arteziene sau libere, colindand lumea. Daca ai probleme, aseaza-te alaturi de o testoasa si spune-i despre grijile si bucuriile tale. Te vei simti mai bine dupa aceea, broasca testoasa ajutandu-te intr-un mod invizibil sa iti revii. Daca nu ai o testoasa la indemana, o poti inlocui cu un hamster, caine sau pisica, sau de ce nu, chiar cu un om. Important e sa iti expui problemele. Dezavantajul este, daca apelezi la o fiinta umana, ca vei primi si ceva sfaturi pe gratis. Ramane la alegerea ta. Eu as opta pentru broasca testoasa.

Vorbind in termeni de IQ si alte litere din-astea, aruncate in graba pe o foaie, nu trebuie sa uitam ca orice cuvant are doar importanta pe care noi insine i-o acordam.

Am citit cu interes despre cum tehnologia influenteaza calitatea somnului, si dupa cum am spus si domnului Papastrat, dupa ce am terminat de mancat, solutia e una simpla, cum cel mai adesea se intampla, cu o mana pe tampla am zis ca tot ce e de facut este sa pui tot intr-un spatiu inchis, departe de dormitor, fara sa tii nici un scor sau sa fugi in padure, dar nu dupa fragi si mure, ci dupa linistea ta, pe care ai pierdut-o pe aici pe undeva.

Aceasta ploaie apasatoare ma indeamna sa dorm un an si jumatate. Daca se poate.

Se stie ca animalele aduc ceva magic in viata noastra, ca simpla lor prezenta poate imbunatati tonusul mental, sanatatea fizica si mai ales cea emotionala, dar cercetatorii inca se chinuie sa isi dea seama cum este posibil. Pisicile si catei prezenti intr-o casa de batrani efectiv prelungesc durata de viata. Caii pot vindeca depresia prin simpla lor prezenta. Delfinii au un efect remarcabil asupra indivizilor cu intarzieri in dezvoltarea mentala si autism. Exemplele pot continua. Cu toate acestea, zeci, daca nu sute de animale si plante dispar pentru totdeauna in fiecare an. Probabil ca pentru nepotii nostri povestile despre elefanti si rinoceri vor fi asemanatoare celor pe care noi le auzim azi despre dinozauri. Ce e de facut?

Regenerarea ca forma a nemuririi pare absurda atunci cand iti umpli timpul cu nimicuri mai mari sau mai mici, mi-au zis cei sapte pitici. Ce mai zici?

Cand vântul Invaluie frunza cāzând In ireale traiectorii spiralate, Eu imi intorc privirea In-afarā. Si lumea mā-nconjoarā.

L-am intrebat ce inseamna miracol pentru el. Mi-a spus: -In lumea ta, cand Barbosul indeplineste dorinta unei persoane, tu o numesti miracol. In lumea mea, cand cineva indeplineste dorinta lui Dumnezeu , o numesc miracol.

Cat de mult timp petreci cu tine insuti? Nu, nu ma refer la faptul ca uneori esti singur, nu confunda solitudinea cu singuratatea. Ma refer la acele momente in care esti constient de tine insuti si de tot ceea ce se petrece cu tine, acele rare momente in care inveti despre ceea ce esti si ceea ce poti fi. Pentru ca nu ceea ce suntem sau ceea ce facem ne defineste, ci ceea ce visam sau ce vrem sa fim. Suntem de fapt acea persoana din cele mai indraznete vise, din cele mai exotice sperante si aspiratii. Suntem una cu potentialul nostru maxim, nu cu nivelul abilitatilor noastre actuale.

Ascunzi in tine o farâmā Din lumina Inceputului, O raza plapândā Rupta din Soarele ascuns. Cateodata Forta ce se ascunde In spatele tuturor lucrurilor Foloseste Vantul Schimbārii Pentru a o aprinde, O minunata flacarā Care ne mentine Sufletul treaz.

Am adunat in mine atat de multe vise inca uneori cateva imi scapa printre degete si aleg libertatea unei alte constiinte, stiinte uitate ne permit sa ne trezim din somn sau in somn. Un domn imi spunea intr-una din zilele trecute ca a muncit pe rupte si cand in sfarsit s-a linistit doamna cu coasa i-a vizitat casa, a mai cerut un ragaz de doi trei ani a avut multi bani dar nu stiu cum s-a intamplat ca a uitat sa fie viu. Mai stiu mai multi in mai sau iunie, care privind o petunie au decis in vorba sau scris cum ca frumusetea dureaza doar o clipa, dar ne ramane in minte pentru totdeauna. Si Luna radea cu subinteles in spatele unui congres de fericire. Ce stire!

Cand vorbim de batranete ne gandim la pierderea gradata a vederii si la ochelari mai mari sau mai mici. Trecand peste faptul ca exista numeroase tehnici mai mult sau mai putin cunoscute (palming, yoga vederii, tehnici chinezesti de antrenament a ochilor imprumutate din Kung Fu sau presopunctura - toate ajutand la pastrarea vederii pana la varste avansate), astazi suntem ajutati si de progresele tehnicii. O operatie cu laser, lipsita complet de durere (cel putin asta ne spun ei, eu nu am trecut prin asa ceva ca sa pot confirma) poate reda vederea in 95% din cazuri, iar daca ai peste 55 de ani cel mai probabil efectul operatiei este garantat pentru toata viata. Mai mult decat atat, in august 2015, in Anglia, a avut loc o operatie de implant a unui ochi bionic unei persoane lipsite de vedere, operatie efectuata cu succes ( subiectul a condus o masina la 30 de zile dupa operatie). Costul unei asemenea interventii este acum de aprox. 7000 de lire sterline. Ce va urma in anii ce vor veni, ni...

E important sa cultivi relatii de prietenie cu altii, o mie de persoane sau doua, sau chiar trei sau noua, dar noua ne vine greu sa ne destainuim, si mai ales sa primim, pentru ca intotdeauna e mai usor de dat, in special cand am realizat ca fiecare act de generozitate reverbereaza iar si iar, atingand pamanturi virgine, sau poate chiar si pe tine, tine minte, atunci can nu mai ai cuvinte ca sa descrii acel sentiment cald care te-a cuprins dupa ce ai vazut pe cineva ajutandu-si semenii.

Picioarele goale mangaie pamantul, spatele simte caldura soarelui, Parul imi flutura in bataia vantului iar ploaia, ploaia inca o astept!

In cele mai negre clipe,in mijlocul unei nemaivazute risipe, atunci cand lumea te apasa, cand greutatea nu te lasa sa respiri, sa inspiri, sa maninci scovergi sau sa alergi, cel mai mic ajutor te aduce in viitor, unul mai luminos, cand nu mai mergi pe jos, ci zbori pe inserat, alergi disperat dupa lumina ce se stinge, si iti vine a plange, dar te ridici indata si pleci inca o data spre capatul drumul, in umbra salcamului, in mirosul teiului, in fata holteiului, si inca o data, deschizi drumul, si vezi bunul si binele, si aduci Sinele cu tine, cu mine si cu alte feluri de maine.

Cand seara se lasa si intunericul cuprinde intregul sat, lumina unei singure lumanari poate imprastia umbrele si te poate ghida spre casa.

Aceasta ar fi o poveste interesanta, daca nu ar dura atat de mult ca sa fie povestita. Dar esenta povestii ramane aceeasi. La un moment dat incetam sa mai fim copii, si incetul cu incetul ne indepartam de noi insine, ne pierdem acea sclipire jucausa din priviri si devenim adulti, membri cu norma intreaga ai unei lumi in care suntem de prisos. Timpul ne este evaluat dupa eficacitatea muncii efectuate, nu dupa miracolele care se petrec in jurul nostru. Si incetul cu incetul ne rupem de acea farama de autenticitate care se exprima prin noi, devenind automatoni. "Spre a va intoarce, ramanand inchistati si singuri, in lumea fara de anotimpuri, unde veti rade dar nu cu intreaga voastra bucurie, unde veti plange dar nu in toate lacrimile voastre pe care vi le-ar fi putut smulge extazul iubirii." (Khalil Gibran) Solutia? Sa iubim mult, des si adesea, in fiecare pas si gand, pentru ca pe Pamant probabil ca doar acele momente in care am reusit sa spargem carapacea oului si s...

La firul de iarba ascult o poveste din timpuri stravechi cand fara de veste unii oameni aflara ca mesajul secret al Sfinxului era sa te cauti pe tine insuti inainte de a-l gasi pe El.

Cand s-a schimbat totul? Parca mai ieri eram copil, si alergam dupa o minge, dar focul se stinge, si valvataia ce cuprindea odaia s-a linistit, vapaia ce altadata aprindea o lume, sau doua universuri, s-a transformat in versuri, inca mai pot s-alerg, sa merg sau chiar sa sterg cu buretele amintirile acelea dureroase, sau poate, ca spatiul dintre case, aleg sa pitesc intr-un cotlon al mintii mele, ele dispar, o fi-n zadar, ca si un tren marfar, plecat de doua zile, cu douazeci de mile, iesind din labirint, asa cum pot sa-l simt, venind.

Privesc in fantana cu apa clara, lina, senina si vad trecutul si viitorul ca si cum ar fi azi, nu ieri sau maine. Un caine da din coada fericit, m-a ispitit sa ii arunc lemnul pe care il aduce inapoi. Un joc in doi, in trei, sau cu intreaga lume nascuta din spume, intocmai ca Venus, si nu mai am nimic de spus. E liniste. Atat.

Compasiunea este bunul nostru cel mai de pret, cel mai maret cadou facut omenirii. Legile firii nu sunt acelea semnalate de Darwin, ele apartin regatului animal, oricat am incerca in zadar sa le impunem umanitatii. Intregul e asemeni partii, iar noi suntem vinovati pentru fiecare nedreptate, fiecare posibilitate de a opri suferinta pentru o oarecare fiinta ar trebui sa fie prioritara, nu doar manevra publicitara, cu toata ca, asa cum am vazut astazi si ieri, uneori un copil plangand poate opri un oras arzand, sau o intreaga tara, atunci cand o poza devine chestiune globala. 

Conectat la unul din multiplele universuri imi recapat puterea de zeu. Un muzeu  al omenirii ar trebui  sa arate,  fara doar si poate, tot ce am pierdut in goana dupa avere, putere, sau doar o alta sticla de bere. Animale, flori si alte lucruri care iti dau fiori au disparut pentru totdeauna. Le-am pierdut urma, am scapat turma, dar am ramas in viata, Pamantul e o piata de desfacere pentru alergeni teratogeni, cu toate astea, noi inca mai visam ca o sa mai purtam o grija pentru semeni.

Ma misc intr-una, ma antrenez mai ceva ca sportivii pentru Olimpiada, pentru ca gandurile mele alearga de la un subiect la altul mai ceva decat Usain Bolt, iar eu nu am gasit alta alternativa in rezolvarea acestei probleme decat activitatea continua, sustinuta, fara pauze, regrete sau alte brichete, pentru ca in momentul in care m-as opri, gandurile ar porni, iar si iar, fara sa am habar, pe acea panta obsesiva, binecunoscuta, cusuta cu ata alba si flori de nalba. Iar eu nu mai vreau, nu mai pot sa stau in acelasi loc, cu acelasi joc, in acelasi foc ca si in alte dati. Pentru ca inveti uneori, tarziu in zori, ca linistea de ascunde pe fundal, desi uneori o cauti in zadar, sperand la un alt final.

Alunga-mi gandurile si adu-mi pacea apasatoare ca un nasture de palton atunci cand absurdul se strecoara neauzit in existenta neaosa a furnicii de foc. Si pe loc opreste mintea, asterne lintea pe covor, in al meu dormitor, ce asurzitor este dialogul meu interior!

Ultima oara cand m-am pierdut de mine insumi priveam un ghiocel, si m-am lasat atras in albul sau imaculat pana cand mintea s-a oprit, iar dialogul ei atat de familiar a disparut precum fumul imprastiat de vant. Pe Pamant sunt atatea minuni care abia asteapta sa fie descoperite, rascolite si ademenite in suflet, pentru a fi pastrate acolo ca orice alt bun de mare pret. Batranul maestru spunea: Poate ca lumea in care traim este o iluzie dar frumusetea e reala.

De ce mergi impotriva curentului? am fost intrebat candva. Pentru ca nu vreau sa ajung acolo unde curentul te va duce, am raspuns. Este greu de inteles toata aceasta discutie despre a te lasa dus de curent (e si asta o arta) sau de a merge impotriva curentului. Pentru ca doar atunci cand ai invatat sa inoti impotriva curentului, si stii de ce esti capabil, te poti lasa in voia lui, si iti poti ajusta directia cu un efort minimal, pentru a ajunge acolo unde doresti. Nu mai esti doar o frunza in bataia vantului, nu mai esti un alt numar intr-o statistica. Suntem conditionati de mici, chiar si filmele facute la Hollywood iti arata o alta fata a realitatii, care nu are de-a face cu viata reala. Parintii, rudele, cunostintele, toti vor sa iti impartaseasca din vasta lor cunoastere, pe care o au de la parintii si bunicii lor. Dar mai nimeni nu isi pune intrebari, nu isi exprima dubiile, si atunci cand cineva o face, gasim destul de repede cuvintele necesare pentru a il admonesta dezaprobator...

Aceasta senzatie de a acapara si acumula cat mai mult, chiar si in directii aparent inofensive, se manifesta in a accepta iar si iar diferite asa-zise obiecte primite mai mult sau mai putin gratis, platind cel mai adesea cel putin dublu, daca nu triplu, pentru favoarea de a primi ceva gratuit. Suntem antrenati si formati sa cautam oferte, reduceri si solduri. Vrem sa avem tot ceea ce putem avea fara sa platim la intreaga valoare, indiferent daca ne trebuie sau nu. In alta lume, am fi pastrat doar strictul necesar, si am fi trait cu doar 15 iteme esentiale. Simplitatea, inainte de toate, este o calitate din ce in ce mai rara in zilele noastre.

Blocurile gri apasa asfaltul batut marunt de ploaia tomnateca iar prea putinii calatori strang cu grija de manerul umbrelelor. Linistea acopera intreaga lume.

Alb stralucitor, orbitor, fluture frumos, cantec duios, inima franta, pasare ce canta, toate sunt mereu in jurul meu, ca niste soapte dar cand e noapte in gandul meu, nu mai sunt zeu, ascuns in om, dar cer un bon sa devin pom.

As vrea sa pot explora lumea cu ochi de copil, uitandu-ma plin de uimire la fiecare culoare, la fiecare miscare din jurul meu, la lemnul cel greu, plutind pe ape, la ale padurii soapte, la o bicicleta sau o trotineta, la o demonstratie de muscheta, sau arbaleta, la un catel, la un carcel de rochita randunicii, la joaca pisicii cu un pamatuf, la acel zgomot din gramada de stuf, era un arici, pleaca de-aici, du-te departe, adu-mi o carte de desenat sau colorat, sa iti arat ce am mai invatat.

"Cra-cra!" zise cioara, privindu-ma cu ochi sireti. Suntem cam inceti, printre nameti, dar prin fereastra razbate lumina lunii si mirosul de cozonaci si portocale m-au facut sa vin agale pe poteca din vale. Am ajuns sa duc dorul ultimei ierni in care am fost cu plugusorul. Acum vad doar norul, si luna, Si pastrez pentru totdeauna in inima mea aceasta emotie, si parfumul de nu-ma-uita al florilor uscate sus pe soba, unde bunicii pregateau niste toba si alte zeci de bucate, sa le mancam cu totii pe inserate cand aduceam vesti, si insiram povesti despre pesti si alte lighioane inaripate. Se poate?

Pasesc afara din micuta-mi casa, ajung in mijlocul poienii, inconjurat de maci infloriti. Vantul fosneste usor, soptindu-mi povesti demult uitate. Cateva pasarele ciripesc un cantec numai de ele stiut. Ma las in voia senzatiilor care ma asalteaza, macii rosii unduindu-se usor in bataia vantului, cantecul padurii acoperind linistea care exista mereu undeva pe fundal, o raza de soare incalzindu-mi gleznele, chiar inainte de a-mi cufunda picioarele in izvorul rece ca gheata. Au trecut luni de cand am venit aici prima oara, pentru cateva zile. Si am revenit iar si iar. Ceva m-a legat pentru totdeauna de aceste locuri, pe care am invatat sa le port cu mine mereu, chiar si in tumultuosul zumzet al marelui oras.

Cateodata razi in hohote. Cateodata e nevoie sa plangi. E bine sa te lasi in voia sentimentelor. Sa nu lupti cu ele, pentru ca lupta te va consuma. Trebuie sa ai un spirit ca apa, care sa curga, fluid, peste orice obstacol. Si sa te duci dincolo de ele, in acel gol preaplin in care vorbele inceteaza a mai exista. In non-dualitate orice problema dispare. In momentul prezent orice grija legata de trecut sau viitor devine ireala. Sunt multe cai care duc la acelasi rezultat. Trebuie doar sa faci acel pas in directia justa.

Sufletul neamului se inalta vanjos ca un stejar batran de sute de ani. Il simti sustinandu-te puternic si stralucitor. Gand orbitor al stramosilor daci.

Cat de bine te adaptezi unui nou grup, cu care nu ai avut nici o tangenta pana atunci? Daca a face asta este la fel de usor ca si cum ai bate din palme, felicitari, asta inseamna ca detii unul din secretele meseriei de actori, pentru ca fiind in stare sa mimezi o gama larga de expresii si sentimente, iti va aduce eventual constientizarea efectiva a acelor sentimente si trairi. Cercetatorii inca cauta sa descifreze daca expresia fetei declanseaza o emotie specifica sau acea emotie specifica declanseaza expresia fetei. Eu zic ca este un pic din ambele, dar ca legaturi neuronale specifice se creaza prin repetitie.

Noi suntem calatorii ce exploreaza realitati visate, demult uitate, a unor lumi la fel de reale ca si iluzia Lunii, reflectata in apele lacului albastru la amiaza.

Unii dintre eroii mei au nume bine cunoscute de toti. Unii au nume comune. Daca stai sa te gandesti, e greu sa iti dai seama de influenta pe care cine o are sau a avut-o in propriul tau drum, atunci cand acea persoana e mai mereu langa tine. Doar atunci cand nu mai e, incepi sa iti pui intrebari, incepi sa vezi ce si cum. Uneori prezenta e subtila, aparte, si aproape ca nici nu iti poti da seama cum te poate cineva influenta si schimba, in bine sau rau. Alteori e puternica, furtunoasa, provocand valuri in existenta ta linistita. Cu toate acestea, dupa o vreme ne obisnuim si cu unul, si cu celalalt. Ambele cazuri devin parte integranta a normalitatii lumii noastre exterioare si interioare. Pana la un moment dat, cand dispar, dezintegrandu-se in neantul conceptiei ca nimic nu este etern.

Doua cuvinte aliniate, Albastrul pur Canta.

Cat de atent esti tu atunca cand viata trece pe langa tine? Stii bine care iti este drumul, exemple sunt cu duiumul, dar ce crezi, tu mai vezi, tu chiar vezi ce se intampla cu mine, cu tine, cu ideea de Sine? Tu vezi sau privesti? Mai stii cine esti? Sau iti spui povesti si  iti inchipui cum cresti?

Odata demult, intr-o alta viata, pe cand eram batran si intelept, am fost intrebat de un copil: - Ce este sufletul? - Sufletul este ca o lupa, care aduna toate gandurile si emotiile, dandu-le o forma, in urma focalizarii, astfel incat pana si muntii se vor muta din fata noastra, lasandu-ne sa trecem, atunci cand sufletul nostru este cu adevarat treaz. - Multumesc, a spus copilul, si si-a deschis aripile albe, luminoase, si a zburat mai departe.

E usor a scrie versuri, cand nimic nu ai ai zice, poti strabate, poti prezice, poti incepe trei proiecte, poti urma si linii drepte, serpuite, sarpele se naste, te paste o naturala napasta, o fecioara Chinamasta, sau un turbion mental ce te tulbura-n zadar, si incerci, incerci, incerci, pana nu mai poti sa mergi, si muncesti din zori in seara, pana stelele coboara, si strabati miezul furtunii, doar tu si lumina lunii, si ajungi in patul tau, si te lasi cuprins de hau, cufundandu-te mereu, ca un fiu de semizeu, intr-o lume fara Eu, doar cu tine, langa mine, sa faci un pustiu de bine, dorul ca sa mi-l aline, pentru anul care vine.

Poezia ma poarta in lumi nestiute, ascunse uneori in spatele unui zambet, un suras enigmatic al unei concitadine Mona Lisa putin mai expusa decat turnul din Pisa, dar Leonardo e azi doar o testoasa ninja, antrenata de un sobolan, stapan peste subteran.

In momentul in care calatoresti, inveti lucruri noi si nu numai. Dar cateodata esti facut sa darami anumite preconceptii, carora tu le atribuisei valoareade adevar. Cum ar fi de exemplu ideea ca gustul dulce inseamna bun. Ce ce este adevarat in Europa, dar nu neaparat in zona sub-sahariana sau India sau China. In desert, bun inseamna sarat, in India, bun inseamna picant, iar in China, bun inseamna aromat. Pornind de la aceasta idee adanc inradacinata in fiinta noastra, cum ca vreau ceva bun, adica dulce, oare care sunt celelalte preconceptii pe care le-am putea avea, si pe care le consideram adevarate, dar nu sunt? Prin sudoarea fruntii trebuie sa iti castigi painea, pare sa ocupe primul loc in micul sondaj facut de mine. Voi ce ziceti?

Ce se intampla atunci cand atentia iti este acaparata in intregime, iti este atrasa cu gravitatia unei gauri negre catre o obsesie mai mult sau mai putin sanatoasa? Iti zici: mai bine lasa dar stii si tu cum stiu si eu cat e de greu sa iti focalizezi sirul gandurilor menit a te face sa functionezi eficient in lumea normala. Bagajul de cala e greu, stim asta mereu, putam cu noi doar procesorul, cat ne duce piciorul, sau picioarele, sandalele si alte chestii visinii, cum bine stii.

Citesc si scriu, si scriu si citesc, alcatuind rezumate dupa o metoda perfectionata chiar de mine. Sunt atat de multe de analizat, incat chiar si dupa ce am mancat, ma apuc iar de invatat, de rezumat si de pictat. Lucrez la 2-3 proiecte deodata, am si uitat de inghetata, la nu conteaza ce nivel, s-a cam topit prin frigider. Folosesc un derivat al metodei Pomodoro, doar ca in loc de 15 minute, si pe urma inca 15, si inca 15, atata vreme cat e confortabil, eu ma rezum la sesiuni de 45 de minute, urmate de 15 minute de pauza, in care este de preferat sa fac ceva miscare, poate chiar o plimbare, unde nici eu nu stiu oare, dar fara de care, in lipsa de activitati intelectuale, care interfereaza cu proiectele tale, restul ar fi doar vorbe goale. Si ajungem din nou la care pe care. Este de preferat sa construiesti obiceiuri si inlantuiri mentale, asemanatoare reflexului conditionat, nu e pacat, pentru ca efortul nu mai e limitat, ca in cazul vointei, care mai devreme sau mai tarziu lasa loc n...

Cu aripile intinse in zboru-i maret, vulturul privea in jos, spre nataflet, gandindu-se la un indepartat viitor, si la ce viata au cei care nu sunt in zbor. Care nu au simtit vantul in spate, care stiu doar a da din coate, si care nu vad cele patru zari, nu pot privi ca el in departari. S-ar fi gandit el si la alte aspecte, dar pina cand sa se destepte, a urmarit un porumbel, instinctul e mai puternic ca el.

Astazi am invatat coreografie si dans. Am o inclinatie naturala spre a ma misca cu suficienta gratie, dar imi lipseste exercitiul si gratia necesara. Dar mi-a placut, pot sa urmez instructiuni si sa ma concentrezi pentru o scurta perioada. Nu este cu mult mai greu decat in antrenamentul de arte martiale, mai ales ca pot extrapola aceeasi fluiditate a miscarilor. Totusi, se pare ca am descoperit acest nou hobby un pic prea tarziu. Dar voi continua sa explorez acest nou manuchi de posibilitati ceva mai tarziu. Ce mai stiu? E o senzatie aparte in a fi parte integranta dintr-o coreografie complexa,  o rotita din mecanismul plin de armonie care va incânta intregul auditoriu.

E noaptea tarziu Iar eu nu mai stiu Drumul catre casa. Vantul bate rece, Gandul ma petrece Am totul pe masa Desi lumea e gri Iar tu nu mai stii Drumul spre casa. Cine nu te lasa Sa improvizezi Sau sa il visezi? Gandul meu e fum Dar pana la urma Este doar un drum Pe care-l urmam De pe la amiaza Si tot ce vrem Esta ca sa fim din nou acasa.