Paracelsus - just another ordinary life

Probabil ca si cei din vechime considerau ca corpul e doar o haina, iar noi trebuie sa incetam sa acordam atentie hainii, si sa ne concentram asupra celui care o poarta. Si poate ca aceasta haina era doar un vesmant temporar, lasat in urma atunci cand sufletul pleaca. Ce este sufletul? Oare ce vor sa celebreze toti acesti oameni de Halloween? Sa fie oare aceeasi sarbatoare cu acelasi sens ca mai demult? Sau a devenit doar ceva comercial, desacralizat, un simplu motiv de petrecere cu costume sinistre? Schimbarea a avut loc acum mai mult sau mai putin de 100 de ani, cand totul a devenit o joaca, asemeni copiilor care se joaca de-a fantomele in speranta ca isi vor indeparta frica de necunoscut. A fost pervertit scopul initial, iar ritualurile s-au pierdut in negura timpurilor. Halloween, ce gluma buna! Apropo, voi stiti de unde vine Craciunul?

Ia-ma in brate, pentru a cata oara, mergem pe sfoara, intre doi zgarie-nori, doua trei ciori ne privesc mirate, ia uite-te frate la astia doi. Iar noi zambind complice, ne ghemuim intre Luna si doua stele, ne uitam la ele. Ea ma saruta, cam de o suta de ori mai repede inima imi bate, ma intind pe spate, ii simt caldura, dar focul aprins in mine inca se tine de glume, imi spune, pe nume, cu soapte mai dulci decat buzele ei.

Pe numele lui Quetzaqoatl, primul dintre cei vesnici, ascuns dupa Soare, cu Luna in spinare, aratand putin a robot, inventatorul cartii de tarot, a catorva limbaje si trei feluri de a scrie, chiar daca nu pe hartie, fara a folosi nici o vrajitorie. Asta da meserie!

Cnad mintea se agata obsesiv de un concept, tanjim dupa el asemeni gustuli dulce, exista o atractie nedefinita, produsa de magnetica putere a gandului focalizat incontinuu spre obiectul obsesiei. Pentru a indeparta aceasta problema, mintea noastra trebuie sa fie directionata spre un alt obiect, antrenandu-ne in a-l programa ca viitor punct de reper al unei virtuale noi obsesii sau obisnuinte. Poate fi exterior (sunetul valurilor) sau interior (bataile inimii sau zgomotul produs de respiratie). Perseverand de-a lungul unui interval de timp necesar schimbarii, chiar daca nu suntem la malul marii.

Ariciul scoase nasul precaut de sub tufisul unde se ascunsese, si se apropie cu bagare de seama de farfuriuta cu mancare. Chiar asa, stiai ca langa mancare de caini si pisici poti gasi si mancare pentru arici? Eu nu stiam. Acum il priveam atent, ma privea si el pe mine, dar eu incremenisem si imi ziceam in gand: Sunt ca o stanca, sunt ca o stanca!. El a trecut pe langa mine, tarand farfuria dupa doua cutii pline cu pamant. O ora mai tarziu inca il vedeam mancand.

Cer senin, albastru ultramarin, valurile ideilor imi tulbura pacea mintii. Dintii sunt mai sensibili decat doi copii teribili ai marilor orase. Sau poate printre case a inceput sa bata un vant rece de iarna, in cana toarna cacaoa cu lapte, suntem gata sa trecem la fapte.

Furnicile treceau aliniate, in goana dupa-acele aruncate bucati de paine si alte firimituri, tu nu stiai cum sa le inconjuri cu picaturile de ulei de menta, si alte remedii de data recenta. Furnicile treceau chiar prin bucatarie, sapasera prin zid ca prin hartie, aveai in gand ca sa chemam expertul, cu toate ca era de-a dreptul amuzant, in goana noastra dupa carburant. In noaptea urmatoare era luna plina, vedeai si pestii in acea lumina, iar fluturii fugeau spre felinar. Degeaba l-am pitit dupa hambar, se pare ca-l avea pe vino-ncoace, in goana noastra dupa tepi si ace, desi am fi putut face si pace, ca doi puiuti scapati de prin gaoace.

Printre dealuri am privit apusul, printre ganduri, am iubit nespusul, spiridusul de serviciu, era ascuns in caliciul unui crin, ma tot vrajea cu cer senin, cu un destin de cotofana, cu doua nopti dormite-n vama. Iar eu, cam ireventios, i-am spus ca sunt cam sperios la miezul noptii. Si m-a lasat in voia sortii.

Era dimineata spre seara, abia iesisem afara, nu de alta dar era cam frig, venise iarna, ma pregateam sa plec in Parma, cu toate ca sunt vegetarian, poate o pizza doua tot mancam, si tocmai atunci a venit si feed-backul, , erai si tu si varul ala, Dacul, adusese cu el chiar si hamacul, desi i-am zis ca nu stam langa plaja, si nu avem nevoie de o straja. Eram in cort doar noi, amundoi, si desi aveam doar un sac de dormit, ne-am mai linistit in zori, ne trecusera ceva fiori, iar tu ma priveai cu ochii tai atat de albastri, aveam in minte ditamai schita, dar tu de fapt iti cautai rochita. Au trecut luni de-atunci, un anotimp, am amintiri ce nu le-as da la schimb, si-acum astept ca sa se lase seara, sa te privesc precum intaia oara.

Munca de Sisif, am inchis ochii, las intunericul sa ma cuprinda prietenos ca in atatea alte dati. Odihna care regeneareaza, masina care ambaleaza motorul pe strada, o inghetata cu ciocolata si apoi inca o data mergem sa muncim. Dar de gandit cand mai gandim?

Am sentimentul ca plutesc, undeva intre realitate si realitate, incercand sa imi domolesc realismul, ca sa nu il numesc cinismul, de care ai nevoie daca se poate, ca sa supravietuiesti in societate. Desi, dupa cum stim, scopul nostru nu este sa supravietuim, ci sa inflorim, sa devenim cea mai perfecta versiune imperfecta a noastra, ca indivizi, si sa incetam sa mai fim guvizi, in goana dupa senzational, sa mergem in stanga sau dreapta fara sa avem habar de cei care manevreaza luminile semaforului, ca sa ne limiteza metafora zborului.

Caut ceva frumos, poate fi pufos, nu neaparat tafnos, Poate fi viu, ce sa zic, nu stiu, Poate fi catel, poate fi purcel. Preferabil de Guineea, daca ati prins ideea.

Atatea discutii si contradictii, cu accente puse pe drepturile omului, bogatia pomului si rabdarea domnului cu care am impartit aseara o bucata de paine, plimba un caine prin parc, numele lui era Marc, si desi individualitatea ne separa, bunavointa este cea care da sfoara in tara, fara sa te doara, atunci cand vestea buna zboara mai repede decat o ciara flamanda, care vrea mancarea sa o ascunda de ceilalti, intr-o zi de marti.

Aripi de as avea, m-as inalta deasupra norilor, de fiecare data cand ploaia nemiloasa ma uda pana la piele. Gandurile mele atinse de picaturile rece arzand, se furnica printre firele de par. Sub un mar stateam ascuns de Soare. Cine este oare acela care o sa invete sa zboare?

Eram in caruselul meu cel nou, pe calul cel alb, aveam nu mai mult de trei ani, nu imi pasea de bani, de protectia solara, de criza globala. Eram fericit daca aveam o inghetata, o prajitura mare de ciocolata, un corn cu susan. Am mai crescut un an, incetul cu incetul, am invatat alfabetul, am descoperit lumea, am aruncat o privire in presa rusa, in cea chineza, nu auzisem inca de engleza. As fi vrut sa merg la marginea lumii, si daca scapam teferi, sa invat cum sa zbor printre luceferi. Nu imi pasa de forme sau stil, eram un copil. Ma simteam bine. Inima mea era inca cu mine.

Am fost in pustiu, nu m-am intors mai viu, dar acum stiu ca eu sunt dincolo de tacerile mintii. Imi crescusera dintii, parul imi era din nou lung, dar mi-am dat seama ca nu mai ajung la mine insumi. Am inceput sa alerg, am devenit piatra de temelie, am ascultat cu urechea lipita de glie Inima imi era din nou vie. Dar ochii, ochii imi erau inca inchisi, privind spre interior. Am inceput sa merg prin intuneric, ascultand doar mirosul de dor. Incetasem sa zbor. Am ascultat parabola celui care desi se afla in Bagdad, visa la Cairo.Si am realizat ca deja m-am aliniat la prezentul cel de neschimbat.

Spick si Span, calare pe un tobogan de emotii si rani larg deschise, ganduri interzise si alte asemenea manevre de culise, au invatat sa faca surfing pe valurile unor idei, desi miei, ei au dat turmei lor numele de haita, iar lupii isi radeau in barba, filozofand despre destin, cu gandul la un inexorabil destin. Pana cand au invatat, cum ca gardul era electrificat, si au simtit pe propia piele ce se intampla cand privesti la ele, la acele stele de cinema, fara sa stii ca autobuzul de pe traseul lui Sapte se opreste la 9 jumate, in noapte, si acela e timpul cel mai frumos, in care poti sa mergi pe jos, admirand luminile unui oras care nu doarme, sau poate ca becurile sunt aprinse sa ne alunge propriile spaime. Pana cand am gasit o hartie pe care scria: Baiete, ce vise ai avut in copilarie?

Aceste sentimente care se estompeaza macinate de nisipul timpului scurs printr-o imaginara clepsidra, atinse de rugina lui 'poate' si 'daca' de parca valoarea e data de felul in care ne acceptam suferinta zilnica. sunt gata sa se stinga, pentru totdeauna. Atunci l-am intrebat: Prietene, ce e de facut? Intinde-ti aripile si zboara, nu te-am facut ca sa mergi de-a busilea, odata ce ai invatat sa alergi. In teorie, dupa cum se stie, Tu nu mai apartii pamantului, Ci gandului. Zboara!

Am urmarit cu stupoare niste evenimente care probabil ca nu isi au locul in sec. 21. Anume, parintii protestand in fata unei scoli, pentru ca un copil cu ADHD le terorizeaza odraslele. Acest fapt este gresit abordat in cel putin 6 directii sau aspecte. In primul rand "lumile" vorbesc prostii. Cum abia mi-am terminat ultimul curs de pregatire ieri, pot afirma cu certitudine ca copiii cu Adhd se comporta altfel. Au acea extra energie, e drept, dar nu e necesar sa fie violenti sau obraznici. Chiar daca ar fi o inclinatie spre spectrul autistic, tot nu e necesar sa fie violenti. Violenta se previne prin educatie, mai ales educatia parintilor si profesorilor care se ocupa de acesti copii. Educatie care, stim cu totii, e inexistenta. In majoritarea tarilor se cere introducerea unor masuri, astfel incat acesti copii sa se bucure de o viata normala, la fel ca toti ceilalti. Ca sa nu mai spun ca exista di tratamente, mai mult sau mai putin eficiente ( nu vad guvernul dand gratis medic...

Am scapat un oftat, desi am mancat atat de bine, incat o parte din mine ar fi ramas aici peste noapte, dar nu mai suportam atatea soapte, care imi aduceau aminte de vremea cand eram cuminte, fara minte, fara pretentii sau masti, alte cantece ascultam la casti, nu mai abordez alt subiect mult prea vast, care nu poate incapea intr-un podcast. Buruienile sunt destul de mari in gradina, stiu ca soarele nu are nici o vina, dar am auzit ca si plantele au suflet, deci nu ma incumet sa pornesc masina de tuns iarba, mai bine ma apuc si imi rad barba, dupa o baie cu apa fierbinte, demult nu mai sunt atat de cuninte cum eram candva, lipit de fotoliul de mucava, mancand o baclava.

E liniste in mintea si inima mea azi. M-am ascuns in spatele luminii interioare, undeva departe, unde cuvintele se destrama in neant. Iar neantul, atat de real acum cateva clipe se topeste in nemarginire. O privire, un capat de amintire, si poate un colt de cladire. Adevarata mea fire.

Fara sa am habar, ce caut tocmai pe acel ghetar, am privit un elefant de mare, pasind cu incredere in stramtoare, stramtorat de ghiata, dar inca in viata, un mascul-foca, cautand o roca, a fost ajutat de doi pinguini sa se indeparteze de cei doi rechini, sau balene, nu stiu de ce inca avem probleme cu identificarea acelor semne, nu cele din lanurile de grau, dar mai degraba cele ce se nasc in parau, se transforma in fluvii, se varsa in mare, iar apoi dispare cu reflexii albastre-verzui, cum sa nu ii spui celei de langa tine sa priveasca bine, imediat ce se scoala, aceea din stanga e aurora boreala. De unde stii, te intreaba, in graba, iar tu ii spui ca stii, pentru ca revii mereu, la locurile de unde ai plecat, odata demult cand umanitatea s-a format.

Am incercat sa pasesc pe un nor, picioarele mele nu m-au ascultat, cautand cu incapatanare pamantul, iar eu am ramas cu gandul, ca anumite calatorii imi sunt inca interzise. Inlemnise calatorul, nu mai imi aplauda zborul, privindu-ma cum alerg pe suprafata lacului. Cu capul in nori, ca de alte atatea ori, nu am realizat, ca pamantul l-am lasat in urma. Langa o turma de oi, stateau amundoi, ciobanul si calatorul, unul imi ducea dorul, celalalt doar supraveghea atent decorul. Mi-am intors capul, am zambit, atunci ciobanul m-a zarit, si plin de viata a zis: Buna dimineata, copila!

Sitemul giroscopic de ajustare automata, utilizat de armata, in ultimul razboi al omenirii, atunci cand incalcase legea firii, nu era nimic altceva decat un decor de mucava, un sir de cuvinte aliniate, destinate a fi imprastiate, consacrate pentru ultima noapte in care luna ne lumina lumea, asa cum o stiam. Acum, in mijlocul intersectiei, priveam un pelican.

Ma inconjur de carti precum cavalerii de scuturi, ploaia care va veni imi va trezi gradina la viata, in piata, un actor le explica trecatorilor cum ca o carte poate opri un glont imaginar. Nu am habar de unde pana unde au construit o fantana arteziana, carteziana, liana pe care noul Tarzan se pregatea sa o foloseasca parea sa lipseasca din plafonul de nori. Iar eu ma uitam la cei doi calatori care imi aminteau de mine, si de ea. De vremea cand aproape am aprins o stea pe cer. Sunt liber.

Am un obicei contra caruia lupt cu toate puterile, fara succes. Imi rod pielitele unghiilor, si e probabil doar stress, sau nu, desi tu ai crede pe indelete cum ca eu vreau si nu mai stau pe ganduri, pe doua scanduri, am asezat un butoias plin cu venin de sarpe cu clopotei, dar daca vrei sa bei, o sa iti spun ceva, dar numai dumneata decizi daca deschizi cutia Pandorei, or stai in umbra Dorei.

O libelula in picaj, dar fara nici o sirena Jericho. alearga dupa un ambalaj pe langa umbra unui ambreiaj. Un salas cu mismas, o prajitura cu arpacas si o curatenie-luna fara faras, doar cu o umbrela fara manivela, sub o nacela de balon. Un semiton mai jos, unde lumina arata frumos, iar eu merg tacticos pe jos.

Nimeni nu a raspuns, linia era ocupata, am sunat in timp ce am mancat niste burgeri cu salata, economia toata a luat-o la vale, iti amintesti cand ploua cu petale de trandafir, si lautarul ne canta "Mi-am luat, mandruto, chimir!". Era cu doua zile inainte de luna plina, aveai o privire senina, si gandul iti zbura la alte minuni, si intamplari ce vor urma dupa noua luni.

Mana ei pe umarul meu, sufletul meu era asa de greu, miscari unduitoare, un fel de "ia-ma nene", cateva pene folosite intr-un joc nevinovat, si nu am mai plecat. Fiecare centimetru al pielii ei, in goana nebuna dupa idei, l-am explorat ca un elev sarguincios, in cautarea de frumos. Apoi ea a oftat, si nu am mai plecat. Apoi, mai tarziu, intr-o dimineata, am aflat ca femeia iti da viata, iti albeste o mustata, aduce un suras, te face sa razi cand cel mic se opreste din plans, ajungi sa gonesti monstrii de sub pat, si nu am mai plecat.

Am urmarit rasaritul, am devenit una cu zenitul, desi aparatul meu foto era Smena, si chiar daca am vazut-o pe Marilena, topita de caldura, la marginea plajei, in apropierea barjei cea rosie ca focul, nu am stiut ca ti-a venit sorocul, desi nu aveai multe osti, ai vrut sa o cunosti, si uite asa a aparut o alta supernova, eu eram pe iahtul tau, la prova. Cum nu mai stii? Cu toate astea m-ai lasat ca sa insir prostii, si nu ai scuze, desi eu am facut-o cu zambetul pe buze.

Sunt pe val, dar nu am cal, nebun sau tura de noapte, desi ascult soapte ale unor lumi stravechi, am niste urechi mai mari decat ale lui Dumbo elefantul, savantul acela a incercat sa dovedeasca ca scoala romaneasca nu mai produce materia prima pentru lumea straina de ea insasi.

Este un adevarat calvar sa traversezi desertul numai cu un salvar, nu am habar de nici un star-war, am uitat ca trebuie sa fac din tantar armasat. Ideea este ca, desi muncesti cat zece, fara sa stii ce se petrece atunci cand nu mai te imbeti cu apa rece, seara tarziu se stinge lumina, se lasa cortina, se uita a cui a fost vina, si se incepe a simti sanul, obrazul, se schimba macazul, buzele dulci au invatat ca dispare tot hazul daca incerci sa explici totul indata, folosindu-te de fizica aplicata.

Trecand pe langa paraul care altadata imi astampara setea de cunoastere imi aduc aminte de copilarie si porumb fiert.

In adancul oceanului, unde albastrul se transforma in negru, am intalnit nistre prieteni in mall, eram gol de ganduri, printre randuri, ma chinuiam sa aleg cuvinte, nu scanduri, dar tu nu mai vii, si pepenii sunt trei la zece mii. Am incercat sa schimb o vorba-doua, dar noua ne este inca dor de voi, nu noi am decis sa fim fericiti, suntem lipsiti de probleme, avem dileme, dar nu de genul acesta, imi inchei vesta si plec sa alerg. Ploaia s-a oprit.

Am inotat printre stele, corabia isi coborase panzele, iar vantul schimbarii sufla in zadar, chiar daca luna disparuse, iar noaptea se apropia.

Ei sunt de vina, cand e luna plina, piticii de gradina planifica un atentat inspirat din cartile de astronomie, sau alta demult uitata tehnologie a bibliotecii din Alexandria, si am bagat de seama abia cand libelula venea in picaj, ca sa transmita primul mesaj de avertizare. Te gandeai oare atunci cand ai scris versul, ca poti sa fii una cu universul?

In varful muntelui, cu bratele deschise, deasupra lumii, imi cand victoria asupra propriilor mele indoieli. Si ieri aveam probleme dimineata cu trezirea din somn. Imi place sa dorm, dar parca mai mult imi place sa zbor. In pas alergator, am facut slalom printre orele zilei de azi.

Iubesc animalele, si daca as avea o casa a mea, cu o curte decenta si cu o munca care sa nu imi ocupe tot timpul, mi-as lua un pug. Imi plac cainii de genul acesta, mai ales cand alearga sau cand fac fata aia mirata sau confuza. Cu o singura exceptie, daca la situatia de mai sus as adauga un copil mic, mi-as lua un Saint-bernard. Ca am auzit eu cum ca daca creste de mic, odata cu copilul, in mintea lui de catel va privi copilul ca si fratele lui, ii va permite orice si il va apara cu orice pret. Deh, loialitatea are mare pret in lumea animalelor. Si asta ma duce cu gandul la masina pe care vreau sa mi-o iau. In situatia in care, vreodata, ma apuc sa conduc masini. M-am gandit fie la un Land Rover sau ceva de genul, sau mergand in extrema cealalta, un Fiat 500 sau ceva mic, chiar si un Mercedes cu 2 locuri din ala mic ar fi ok, Ce va aduce viitorul? Vom vedea.

Aseara inca mai aveam vise, aveam geamurile dormitorului deschise, am ajutat o albina sa zboare, si m-am vazut in locul ei, izbindu-mi ritmic capul de geamuri imaginare. Nu doare, dar cere de mancare, si oare, uitand de ploaie si soare, plecam spre mare sau munte, fara sa vedem ce se ascunde in spatele gandurilor asurzitoare. Atat aveam de zis, si am inchis fereastra, terminand pe locul intai si de data aceasta.

Umbra unei secunde a schimbat nuanta de albastru a zilei de ieri, acum doisprezece primaveri inaintam prin zapada, juram sa nu mai fac si altadata aceeasi eroare de computer rebel. Inca mai sper.