Paracelsus - just another ordinary life

Pierdut prin meandrele concretului, abstractizat, dar loial secretului care imi ghideaza zborul, ocolind cu buna stiinta norul, imi aduc aminte de un moment in spatiu-timp, pentru care nu as da nimic la schimb. - Chichin Mamache, dintre toate animalele pe care le-ai vazut tot anul, care e preferatul? - 'bopotamul.

Cincisprezece primaveri, nca o zi ca si cea de ieri, inca o dimineata plina de ceata, inca o amiaza de paza. Zilele se repeta din nou, copii la indigo, cu exceptia unor mici coincidente si inadvertente. Gandul nu-mi da pace, oare ce pot face?

Am intalnit magicienii din Vechea Lume, erau pusi pe glume, faceau un gratar, aveau cu ei focul, aveau si amnar, dar nu mancau purcei, ci dovlecei, taiati frumos feliute, cu doua fete dragute, le spuneau povesti de la facerea lumii, despre lumina lunii si vrajile spumei din valurile marii, la inceputul verii, cum sa stai tanar mereu, chiar daca va fi greu sa schimbi buletinul, dar asta e destinul celor ce au ales sa nu mai moara niciodata, iar eu aveam o gheata care imi facea batai, cand mai indrazneam sa merg prin dealuri si vai.

Povestea nespusa a unei zile de maine exista in trecutul unui ieri fantezist, Si noi, prinsi in actul unui iluzionist mai rapid decat iepurele din propria-mi palarie, am ales sa venim, dupa cum se stie, la marginea lumii pentru o cupa cu vin.

Promovam independenta cu ascendenta, si deferenta la dependenta desi se vrea a inceta a mai uita ca a manca e o placere dar cu putere de prevedere a greutatii. Nu vrem sa fim ca si orbetii in miezul cetii si diminetii ii multumim si ne gandim sa revenim cu cer senin.

Ce zise tamplarul: Se intimpla in tampla-mi sa simt un zvacnet, racnetul meu s-a auzit in noapte, nu poate sa fie o coincidenta ce incidenta au aceste accidente, dar peste o pista de autotrenuri au trecut vremuri, cu bine si rau, si aceasta notiune de lotiune cu potiune imi face bine, chiar daca tine doar cinci minute, minate campuri as traversa, dar traversa de tren e prea grea si prea dura sa o ridic pina la gura fantanii unde imaginea lunii va lumina pentru tot restul saptamanii. Zic unii.

Aproape ca eram sa calc pe coada catelul asta alb si pufos. Nici macar nu mai e atat de zgomotos cum era la inceput, doua statii spre Beirut, prin redute de alb imaculat, in care macul nu a mai sangerat, dar oamenii au devenit incet incet suflete, incercand sa se rupa de acest nonsens atat de dens incat cateodata, revenind la vatra, cu trai pe vatrai, sau alte vapai, incercand sa cultivi cateva pastai, peste pista patrunsa de vikingi si daci, privind uimiti acei cativa maci. In spate au saci cu mancare si haine, aduc cu ei si nestiute taine, incercand sa patrunda in miezul lumii, dar lumina lunii ne-a vazut strabunii care inca de ieri faceau aceleasi greseli. Baiete, mai adu' doua beri!

Caldura trupului de langa mine ma aduce-napoi dintr-o lume de vis. In spatiu inchis al mintii mele, le simt pe ele, degetele ei abia atingandu-mi pielea infiorata de atata realitate.

Mnacand aceasta minunata salata, ca orisicare fiinta evoluata, imi pun intrebarea, dupa ce arunc sarea peste umar, drept in ochii sfinxului, la marginea abisului, cu doar o sfoara in jurul mijlocului, incercand sa ating tezaurul dinastiei Ming, la o distanta de doua picioare de soare si la o mila buna de la luna, intre doua hectare de sunatoare.

Asemenea razboinicilor din vechime, cantaretii de nai respira ritmic aruncand sunete sacadate, menite sa inlantuiasca frumosul si sa il faca palpabil degetului mic de la mana stanga. Langa leul de foc, cu putin noroc, a crescut o floare de sunatoare. Cine esti tu oare?

Te imbie cu o scrumbie acea sirena fara trena de matase, il simti in oase, socul schimbarii pe malul marii. Dar in zadar alergi in zare dupa soare.

Incercand marea cu degetul, gustul sarat il acopera pe cel dulce, sa se culce au plecat pescarusii, speriati ca poate vin rusii cu toata flota de la Marea Neagra, sa cucereasca lumea intreaga, in loc sa ne intoarcem spre noi insine, in sine de tren ne punem speranta, asteptand inca odata vacanta, desi paralizant, acest sentiment este exhilarant, si neincrezatori in natura duala, cu mana goala plecam in lume, inarmati doar cu cateva glume, privind la valurile in spume.

Am asteptat o eternitate ca din maimuta sa evolueze omul, sau din padure sa apara pomul, si casa suspendata deasupra unui abis inerent, indecent construita pentru a da nastere temerilor retrograde, mai ceva ca o planeta discreta, un desen de creta mi-a aratat ca totul poate fi configurat intre doua linii, genii evadati din lampile primite pe pile acum doar cateva zile au protestat, cum ca nu ar mai fi nimic de mancat sau de baut decat eterna cafea de naut, am intrebat de ce si mi-au raspuns cu un vadit accent britatic, cum ca ei mai mananca doar organic.

Visatorii isi construiesc case din zapada asteptand rasaritul. De ce?

Intotdeauna cand ma intorc acasa am pe masa o cana cu apa, nu trag la sapa, dar uneori alerg spre miazazi sau miazanoapte, auzind soapte in intunericul cel negru, dar sunt integru, sau mi-ar place sa fiu, nici nu mai stiu de cand totul s-a schimbat, iar eu am uitat sa ma mai bucur de micile miracole care se petrec in jurul nostru. Semnat: al vostru magician de serviciu, Gino Patriciu.

Alergam in cerc, citim printre randuri iar aceste scanduri din lemn de stejar nici nu au habar cand va veni vara. Dar se lasa sara pe dealul din spate iar el nu mai poate ca sa mai strabata ca si alta data drumul serpuind catre labirint.

Am incercat sa joc de-a v-ati ascunselea, printre continente si oceane mai mari sau mai mici, mici mari in care am sarit cu ambele picioare, imprastiind apa de jur imprejur, jur ca am devenit lumina odata cu soarele inainte de luna plina, plimband un catel minuscul prin parcul inrosit de toamna, doamna de peste drum a facut ceva la cuptor scrum, scrumbia sarise din plasa inapoi in Dunare, iar apa era mai tulbure decat bulbul unei lalele negre ca noaptea. Soapta s-a pierdut in urechea mea dreapta, drept intre ochii albastri si zimbetul ei a inflorit.

Spuneau ca limita e Cerul, dar chiar si asta ar fi o piedica atunci cand vrei sa devii una cu intreg Universul.

Alerg catre o alta zi, diferita de cea de ieri, nu ca acum patru primaveri, cand am pierdut pisica printre sosete, si eram bucuros ca nu am gatit spaghete, riglete aveau copiii pe vremea aceea ca sa invete sa numere, numerele au ramase departe in urma, in urna mai erau doua bilete, si nici urma de riglete, cochete, citeva fete au iesit la o plimbare pe malul lacului, la marginea satului, iar baietii se antrenau in poiana, la o tranta stramoseasca, pe o blana, Maria privea apusul, iar dusul cu sorcova nu mai e decat o amintire, inca plina de iubire. Noapte buna.

Sabiile noastre inconvoiate lovesc ritmic scutul. Zgomotul acopera intregul deal, albit deja de zapada care a cazut azi-noapte. Iar tunetul si fulgerul ploii de aseara au ramas o amintire in fata furtunii. Valuri de oameni asteptand un semn.

Invingatorii au plecat sa isi culeaga laurii. Invinsii au ramas sa spele farfuriile si tacamurile ramase dupa ultimul mare festin, iar o pisica ratacita face slalom printre scaunele si mesele inghesuite intr-o sala acum pustie, se stie, in cautarea unui imaginar soarece de biblioteca. La discoteca se aude un cantec al anilor optzeci, iar privesc spre un ghiveci cu un cactus paros, sau blanos, dar foarte frumoscare in acest moment pare o imposibilitate a materiei.

Fereastra casei mele arunca o privire spre infinit. Azi am acoperit-o cu pagini de ziar, era prea mult pentru o minte obisnuita sa culeaga bomboane colorate pe ecranul telefonului mobil. Maine voi da tuturor celor pe care ii intalnesc un nume, pentru a nu privi direct spre scanteia stralucitoare din inima lor. In ordinar gasim confort. Suntem legati de propriile obiceiuri si miscari mecanice, un fel de atavism cultural in suprarenal, sau poate supra-real-ism. Gata, plec afara, Soarele a iesit dintre nori.

In vartejul dansatorului sufit se ascunde spendoarea negraita a nestiutei Perle Albastre.

Ploaia cadea usor, sacadat, urmand un ritm anume menit sa creeze acest cantec pe asfaltul fierbinte. Norii se adunasera amenintatori aducand cu ei inserarea. Soarele era ascuns acum, banuit a fi undeva in spatele cortinei groase si negre. Vantul incepuse sa bata mai repede, iar fustune era prevestita de cateva pasari zburand razant cu solul. Iar un corb ar fi vrut sa acopere zgomotul tunetului cu un tipat supranatural: cra-cra-craaaa!

Am simtit milioane de furnici tropaind pe spinarea-mi de otel inoxidabil. Inexorabil mirabila senzatie a aparut cu gratie in momentul in care printre petale de trandafir am inceput sa respir din nou, abia iesit din ou si sa tip din toate puterile sa las temerile si sa ma inalt in zbor chiar daca inca eram pe covor cu ochii inchisi.

Tot ceea ce are un inceput are si un sfarsit. Si cand acel moment a venit, trebuie sa iesim din scena cu gratie, stiind ca am avut o calatorie minunata, si ca ramanem cu amintirile frumoase. Cu alte cuvinte, nu ca as fi un plangacios, dar vacanta mea s-a terminat, si trebuie sa ma reintorc la inca o repriza de munca. Iar cand va veni vremea, voi pleca din nou spre alte zari si alte aventuri, cu un rucsac in spate si cu ochii largi deschisi penru a vedea miracolele care ma insotesc. Ne vedem in curand, G.

Cand esti departe nu ai habar ca te-ai ratacit in nefamiliar, dar iti lipseste acea senzatie de stabilitate, pe buna dreptate, haosul cu care te-ai obisnuit deja, chiar daca candva iti parea abscons si indecent, iar pe moment ai vrea sa te intorci la locul acela pe care il numesti acasa, desi Barbosul nu te lasa, pentru ca tu nu vrei sa calatoresti in spatiu, ci in timp, eventual fara sa dai nimic la schimb.

Am plecat in cautarea propriei Itace, si, ca niciodata, se pare ca e nevoie sa cutreieri lumea, sa cobori in infernuri, si sa urci in paradis, desi nu esti Orfeu, pentru ca sa afli ca Euridice iti este vecina cu eternitatea de vizavi.

Am coborat in adancul pamantului, asemeni Persefonei, pentru a descoperi notele care incanta in ritm clasic, in reverenta fata de minunile fara egal ale Naturii. Am revenit la suprafata transformat, si dintr-o data, Soarele nu a mai parut atat de important precum misterul care se afla ascuns in intunericul adanc al padurii seculare. Iar apa care imi racoreste umerii poate la fel de bine ca sa fie o parte din insusi ghetarul care odata demult acoperea aceasta vale.

La streasina,o pana de codobatura, un furcoi si o grebla dupa sura, o casa cu usa inchisa, cu zavorul tras, asta e tot ce-a mai ramas in urma lui. Si o camasa veche atarnata intr-un cui.

Soarele a devenit mai necrutator decat mi-l aminteam in copilarie. Am incercat sa il descriu pe hartie, dar cuvintele s-au amestecat, iar umerii sunt rosii, merg la un bal mascat. Cu mascarpone, mozzarela si alte feluri de brinza imi pregatesc o farfurie, se stie, pentru ca cel mai adesea imi e foame, oh, doamne, si spatele meu e putin rosu, a furat o raza-doua de la soare, si chiar ma doare inima de atata frumos cat am putut sa vad mergand pe jos, pentru ca am fost curios.

Imi privesc castronul de supa ca o lupa ce imi mareste apetitul pentru aventura, dar nu, nu e vorba de gura ci mai degraba de singura cale de a ajunge acolo unde vantul rostogoleste norii. iar coardele viorii ma insotesc cu un cantec cristalin negru si rece ca un pahar de vin, cu dute-vino, sau cu vino-incoace, o idee de coace in spatele unor preferinte spre nestiute tendinte de a creste intr-un an cat altii in doi, dar numai daca suntem amundoi pe aceeasi pagina, margine de insula, cu un uragan desenat cu pensula si apoi am uitat cad de mult a trecut de cand am plecat. Ma ridic de la masa si imi reincep drumul spre casa.

Cand te lasa inspiratia, alege transpiratie, pentru ca munca nu innobileaza pe om, asta a fost doar o gogoasa comunista, dar cu siguranta te ajuta sa depasesti eventualele piedici pe care cateodata ti le pui tot singur. Si in gura mare, ai strigat in toate cele patru hotare cum ca vrei sa te schimbi, sa faci de toate, sa inveti ce e aceea libertate, dar dupa o vreme te-ai cam umflat in pene si ai cam uitat ca atunci cand ai plecat scopul tau era ca sa aduci lumina, bat-o vina, din tine in mine, si din noi amundoi in intregul cartier 32. Acum ramane sa iti dai seama ce s-a petrecut, si sa o iei de la inceput. Si ca sa nu fiu fiu de costoboc, eu iti urez noroc.

Cat de mare e diferenta dintre acel moment in care simti influenta apasatoare a Lunii, chiar si in miezul zilei, si acel moment in care Soarele din tine lumineaza clar chiar si in miez de noapte?

Ador catei din rasa Pug. Imi place cum alearga, cum se stramba la tine, cum stau cu capul afara pe geam cand ii iei in masina, cu limba scoasa in bataia vantului. La un moment dat, cred ca o sa imi iau un catel din asta, si o sa ma joc cu el toata ziua. Stiu, copii sunt mici copii pe langa copilul din mine. Sa ne auzim cu bine.

Dincolo de complexitatile limbajului se ascunde o tacere care comunica mai mult decat insasi cuvintele